Radu Paraschivescu aduce în librării „Vitrina cu șarlatani”


Foto: Radu Sandovici / Humanitas

Cel mai nou volum semnat de Radu Paraschivescu, Vitrina cu şarlatani – din care prezentăm un fragment în avanpremieră –, va apărea în librării săptămâna viitoare. O carte în care Radu Paraschivescu ia în vizor tot soiul de minciuni ambalate pseudoștiințific – de la rețete de slăbit la rețete de nemurire karmică și detoxifiere magică –, o carte care își propune să repună în drepturi discernământul, credibilitatea şi adevărul.

 

 

Radu Paraschivescu, „Vitrina cu șarlatani”, Humanitas, 2020

Ideea scrierii Vitrinei cu șarlatani, spune Radu Paraschivescu, a plecat de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice.

„Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul Sars-Cov 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre. Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică”, spune Radu Paraschivescu.

 

Fragment în avanpremieră

„Pentru un scriitor, ţinerea unui jurnal e partea cea mai tentantă, mai ales după ce se răcoreşte cu două‑trei înjurături pentru figura cu «determinarea şi hotărârea». Şi ce poate fi mai gustos decât un jurnal alimentar? Ideea e atât de bună, încât mă aştern scrisului pe loc, renunţând la ceilalţi doi paşi – refuzând, altfel spus, «să‑mi stabilesc DE CE‑ul». Stabilesc în schimb că e bine să notez totul conform indicaţiilor fluturate de cruciaţii nutriţiei genetice. Prin urmare:

Luni, 8 septembrie: Mi‑am revăzut obiceiul alimentar de‑a mânca o jumătate de baghetă crocantă cu unt sărat, trei ochiuri cu bacon şi două croissante la micul dejun. Mi se pare un obicei adorabil şi nu, nu mă ţine nimic în loc. Cafeaua de dimineaţă mă ajută fiindcă de la ea încep numărătoarea celor cinci căni pe zi. Singurul lucru care mă încurcă e măsuţa de cafea neîncăpătoare pentru cât de mare e mic dejunul.

Marţi, 9 septembrie: Am testat câteva combinaţii de efect, sub îndrumarea câtorva ospătari de la un restaurant italienesc. Prima combinaţie a însemnat măsline pane, plus salamuri şi brânzeturi din zona Abruzzo la gustare («gustărică», după părerea unui ospătar), un consommé la primul fel şi o tagliata de vită cu funghi porcini la felul doi. Fără salată, fiindcă ocupă inutil locul desertului. Ştiu că desertul e un fruct oprit, dar, dacă tot vorbim de fructe, îmi dau aciditate, aşa că am optat pentru o felie de tort de ciocolată făcut cu mâna lui de patronul locantei, care nu divulgă reţeta nici sub tortură. Mai am câteva combinaţii, dar şi săptămâna mai are câteva zile, aşa că mă opresc aici.

Miercuri, 10 septembrie: Am avut o revelaţie pe terasă: mâncatul pe săturate face parte din zona mea de confort (Céline Dion!!!, Céline Dion!!!). Chiar dacă n‑aş fi aflat de la un membru al Academiei de Slăbit că «e foarte important să mănânci ce‑ţi place cu adevărat şi ce te inspiră», mi‑aş fi dat seama şi prin experienţă nemijlocită în cele din urmă. Ceea ce mă face, nu‑i aşa?, susceptibil de calitatea de membru al Academiei de Slăbit. În cinstea viitoarei nominalizări, am dezbătut cu o persoană în compania căreia îmi place să mă aflu dacă mănânc dezordonat sau în exces. Am ajuns împreună la concluzia că mănânc dezordonat şi în exces. Se întâmplă atât de rar să cădem de acord aşa de repede, încât am sărbătorit cu o sticlă de coniac franţuzesc delicios de chihlimbariu.

Joi, 11 septembrie: Mi‑am revăzut obiceiul alimentar de a mânca un castron cu struguri albi pe zi. Asta m‑a făcut să mă visez din nou, pentru a nu ştiu câta oară, în filmul A Good Year, în plin abandon provensal, la o masă de lemn negeluit la care înfulecam gospodăreşte alături de Russell Crowe, Marion Cotillard şi Albert Finney (ştiu că a murit, dar tocmai am scris că «mă visez»). Abia trezit de aroma unei cafele aduse de persoana în compania căreia îmi place să mă aflu, mi‑am conştientizat tiparul emoţional de‑a da gata o pungă de caju când Real Madrid joacă bine şi două pungi când joacă prost. Ca dovadă că rezonează la nevoile mele şi mă sprijină până la capăt, persoana în compania căreia îmi place să mă aflu s‑a suit în maşină şi a dat o fugă până la cea mai bună shaormerie din oraş. A luat şi pentru ea un ayran.

Vineri, 12 septembrie: Sunt veşnic recunoscător persoanelor dragi pentru energia pe care mi‑o oferă în procesul de transformare. Asta presupune, ce‑i drept, dereglarea cântarului şi până la urmă înlocuirea lui, dar sacrificiul merită făcut. Sub privirile persoanelor dragi, cu precădere ale celei în compania căreia îmi place să mă aflu, îmi inventariez voluptuos obiceiurile alimentare şi mă bucur de fiecare dată când consemnez un new entry. Astăzi, de exemplu, îmi face plăcere să trec în rândul obiceiurilor delicata Poutine Montréal din inefabila bucătărie portugheză (pui la jar, cartofi pai, telemea, ardei copt, ceapă caramelizată, castraveciori muraţi, sos piri piri de usturoi cu turmeric). Chiar aşa, de câte ori trebuie să mănânci un lucru ca să devină obicei alimentar? De zece ori în două luni e suficient? Da? Mulţumesc. Oricum, puţine lucruri te pot duce atât de sigur spre obezitate ca reţetele de viaţă pe care le afli de la Academia de Slăbit.

Sâmbătă, 13 septembrie: E weekend şi prin urmare tiparele emoţionale stau la coadă să se manifeste. Primul şi poate cel mai important ţine de mulţumirea de‑a nu te duce la serviciu şi de‑a întârzia în pat până spre prânz. Francezii numesc această deprindere faire la grasse matinée, numai că proverbiala lor lipsă de imaginaţie îi face să rămână cu ochii pe pereţi şi cu gândurile în dezordine. Cu totul altfel se prezintă mulţumirea faţă de perspectiva unei zile de trândăvie când zăboveşti în pat uitându‑te la televizor şi dând gata trei pungi cu chipsuri, un platou cu buşeuri şi halvaua rămasă de ieri. Singurul sacrificiu e părăsirea pentru treizeci de secunde a aşternutului, timp în care te duci la frigider şi‑ţi iei o sticlă mare de Pepsi.

Duminică, 14 septembrie: Dragul meu jurnal alimentar, e ultima zi a săptămânii. Colac peste pupăză, mâine începe ăla micu’ şcoala, aşa că dintr‑o clipă în alta trebuie să se întoarcă de la bunici. Profit de puţinele ceasuri în care, singuri fiind, îţi pot încredinţa cele mai netrebnice obiceiuri pe care le am la masă (aoleu, da, mănânc şi în pat, ai dreptate). Află aşadar că bag în mine alune seara târziu, pe furiş, după ce persoana în a cărei companie îmi place să mă aflu se retrage pentru obolul morfeic. Dacă prind şi un meci în direct din La Liga, cu atât mai bine. Mai află că ascund bucăţi de ciocolată învelite în staniol în tot felul de locuri şi că n‑am renunţat la strategie nici măcar după ce am uitat unde le pitisem pe unele şi le‑am găsit mult după ce depăşiseră termenul de garanţie. Află de asemenea că nu declar acasă toată pâinea pe care o cumpăr şi că, deşi persoana în a cărei companie îmi place să mă aflu ştie că mă limitez la două felii de pâine neagră pe zi, în realitate li se adaugă o baghetă (cea de la micul dejun pe care‑l iau după ce pleacă persoana la serviciu) şi şase‑şapte felii groase de „albă cu cartofi“. Îţi mărturisesc totodată, ca unui duhovnic al caloriilor ce eşti, că nu există plăcere mai intensă decât… hait, s‑a auzit uşa, a venit ăla micu’, trebuie să mă opresc, te‑am pupat, mersi pentru tot.”

 

 

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Citiți și: 

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vessel pentru tata (2020).

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.