Păcatul inocenței

Am citit cartea Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica (Editura Polirom, 2025), editată de Alin Mureșan și Clara Mareș, stârnit de recenzia pe care i-a dedicat-o în revista Orizont nr. 9/2025 Dan C. Mihăilescu: „Nina Moica sau buna creștere penitenciară”. În stilul său inimitabil, criticul a refăcut istoria aproape incredibilă a unei adolescente condamnate pe vremea comuniștilor la douăzeci de ani de închisoare. Nina Moica nu s-a bucurat până acum nici de atenția, nici de celebritatea unor Ticu Dumitrescu sau a altor femei întemnițate precum Elisabeta Rizea, Sabina Wurbrand, Arlette Coposu, Anița Nandriș, Alice Voinescu ori Lena Constante. Când a fost arestată de Securitate, în 1959, era o adolescentă de nici șaisprezece ani, care avusese naivitatea să creadă că, alăturându-se unui grup de militanți anticomuniști, aproape adolescenți și ei, va reuși să scape țara de molima roșie care o sufocase.

Nina Moica n-a fost nici legionară, nici membră a vreunui partid politic, nici înrudită cu familiile cunoscute pentru atitudinile lor fățiș anticomuniste. Era doar o elevă de liceu (în momentul arestării era în clasa a noua) și nu apucase să se angajeze în vreun fel în luptă efectivă împotriva comuniștilor. Păcatul ei, care i-a adus o condamnare de douăzeci de ani, a fost că aderase la un grup numit „Uniunea Tineretului Liber“. Factorul agravant l-a constituit că a recrutat, la rândul ei, câteva prietene ca membre în această organizație. Iar marea culpă a constat în faptul de a fi depus un jurământ de credință și de a fi păstrat secretul asupra intențiilor liderului grupului, Nicolae Munthiu. Activitatea tinerilor a fost una mai degrabă simbolică: discuții despre regim și trimiterea de scrisori de compasiune către familiile deținuților politici. Lucrurile au luat o altă turnură când Munthiu și alți câțiva prieteni au furat arme de la Ocolul Silvic de pe Valea Gurghiului, cu intenția de a li se alătura luptătorilor anticomuniști din munți. Arestați în timp record (nu e prea clar dacă a fost vorba de o delațiune sau de o întâmplare), Munthiu și colegii săi au cooperat cu Securitatea, dând absolut toate informațiile necesare pentru a aresta întreaga grupare. Probabil că ar fi nevoie de perspicacitatea unui psiholog (sau chiar a unui psihiatru) pentru a explica ori motiva comportamentul lui Munthiu. În excelenta postfață a cărții, Clara Mareș emite următoarea ipoteză: „Am sesizat la Munthiu o dorință de a impresiona, de a tulbura, de a șoca. Munthiu știa ce riscă, se pregătise pentru arestare probabil chiar mai mult decât pentru reușita planurilor sale, așa că atunci când a fost prins, a vrut să-și impresioneze anchetatorii prin excelenta lui planificare, prin profunzimea organizării acțiunilor sale. Dar a fost o bravadă infantilă, născută din dorința lui de validare, din nevoia de atenție“. (p. 256).

Personaj „imatur și instabil“, provenind dintr-o familiei destrămată, conflictual și autoritar, îngâmfat și obsedat de propria imagine, Munthiu intră în categoria damnaților dostoievskieni, care căutau cu obstinație primejdia și răul adus cu sine de aceasta. E posibil ca adolescenta de cincisprezece ani să fi fost fascinată și chiar atrasă erotic de un astfel de erou. Cartea nu oferă prea multe elemente pentru a merge cu speculațiile în această direcție. În orice caz, decizia ei de a-l urma „până la moarte“ în lupta împotriva comunismului n-a fost marcată de vreo șovăială.

Lungul interviu luat de Alin Mureșan ne conduce în universul înspăimântător al închisorilor din România comunistă. Excelent cunoscător al domeniului, documentat până în vârful unghiilor în chestiunea represiunii din anii cumpliți ai terorii comuniste, Alin Mureșan a ajuns să cunoască biografia Ninei Moica mai bine chiar decât o cunoaște chiar ea. Dialogul dintre ei se relevă a fi, din acest motiv, nu doar o simplă discuție, fie ea și una dramatică, ci și o confruntare de informații, de o luptă adeseori acerbă între memorie și document. Cel mai impresionant aspect al acestei cărți provine nu din acumularea înspăimântătoare de atrocități, ci din atitudinea eroinei. Lipsește cu desăvârșire autocompasiunea, aceasta fiind înlocuită de obsesia vinei de a le fi făcut rău celor dragi, tatălui și mamei. Întrebarea cutremurătoare a tatălui, pusă atunci când și el fusese arestat: „Ce ai făcut, Nina?“, constituie lait-motivul tragic al unei mărturisiri ce atinge, adeseori, adâncimile tragediei. El figurează ca o probă copleșitoare în dosarul crimelor regimului comunist din România: în realitate, fata nu făcuse nimic.

Materia cărții o constituie descrierea amănunțită a ceea ce Virgil Ierunca definea drept „Arhipelagul M.A.I.“. Femeia încarcerată oferă o ilustrare a bestialității sistemului penitenciar din România anilor 1950-1960, gândit cu un scop precis: exterminarea celor care avuseseră îndrăzneala de a se opune regimului instaurat de sovietici. Avem, astfel, acces la amănunte privind viața de zi cu zi a femeilor din închisorile din Botoșani, Jilava, Târgu-Mureș, Oradea ori Arad. Detaliile sunt înfiorătoare prin monstruozitatea lor, pe care Nina Moica nu face vreun efort de a le îngroșa. Ea se mulțumește să rememoreze, cu o seninătate uluitoare, lipsită de orice resentiment, situațiile prin care a trecut. Nu există în cuvintele ei nici cea mai mică voință de revanșă ori de condamnare a mentalității criminale a celor care au inventat laboratoarele morții. Nina Moica nu e răzbunătoare, ci obsedată de dorința de a înțelege cum tragedia se poate declanșa din senin.

Perplexitatea în fața Răului n-a părăsit-o niciodată. Deși încearcă din răsputeri, nu găsește alte răspunsuri, decât lașitatea și frica, ca motivație a deciziei comuniștilor de a întemnița copii și alte categorii de inocenți, pentru motive imaginare. În momentul arestării Ninei Moica, comunismul era pe deplin instalat în România. Cu toate acestea, bestiile bolșevice nu tolerau nici cea mai mică urmă de opoziție. Simțindu-și cu acuitate maladivă ilegitimitatea, tremurau de spaima că până și niște copii i-ar putea înlătura de la putere.

Confesiunile Ninei Moica amintesc, în multe pagini, de tragismul irigat de o stranie seninătate pe care îl întâlnești în scrierile lui Soljenițîn sau Șalamov. Ce a rămas din tot ce a fost nu e carte a revanșei, ci un efort de a descifra resorturile care transformă regimurile totalitare în mașinării eficace de exterminare în masă. Drumurile prizonierei de la o închisoare în alta trasează o hartă a demonismului de care societatea românească nu s-a dezbărat cu totul nici azi. Indescriptibilelor vicisitudini ale vieții carcerale, adolescenta și, apoi, tânăra femeie (a fost eliberată la vârsta de douăzeci și unu de ani) le contrapune o uluitoare capacitate de a înfrunta moartea-în-viață. Vocea victimei refuză însă eroizarea. Nina Moica vorbește despre experiențele prin care a trecut cu aerul unui cronicar interesat să redea fidel esența întâmplărilor și profunzimea gândurilor, nu de a se victimiza ori de a-și așeza pe creștet o aureolă. Neintrată încă în viață, adolescenta a fost retrogradată la statutul de nonființă, de zombie purtat de ici-colo, prin închisorile unde comuniștii practicau un crâncen proces de reeducare a „dușmanilor“. Instinctul o ajută să se adapteze celor mai sinistre condiții de supraviețuire, în împrejurări care pot fi descrise drept animalice. Torționarii nu se mulțumeau doar să le pedepsească, supunându-le la un regim de exterminare. Iată un exemplu de tortură al cărei scop era distrugerea fizică (pe cea morală o reușiseră prin procesele trucate și întemnițarea fără motiv): „Îți scoteau patul și-l dădeau seara la culcare. Izolatoarele sunt asemănătoare. Dar erau unele cât se poate de severe, în care erau lanțuri și «minunea» aia pe centru de care se fixa lanțul, ca să nu te poți mișca în voie. În altele, turnau apă pe jos ca să-ți înghețe picioarele de frig sau să dormi direct pe ciment. S-a întâmplat la Sighet, la Gherla și la alte închisori“.

Nina Moica nu se ferește să descrie scene de o mare intimitate, de un naturalism atins arareori chiar în cele mai răscolitoare cărți despre existența carcerală. Ele sunt însă emise de o voce albă, sporind firescul nefiresc al vieții în subterană. Cititorul va fi cutremurat să afle detalii despre suferința fizică a femeilor și totala indiferență manifestată de autorități. Dreptul la igienă corporală era excepția, nu regula din închisori. Deținutele erau ținute în condiții de-o crâncenă inumanitate, al căror simbol scabros, de-o paralizantă indecență, era tineta: „La Jilava, unde eram 30-40 [într-o încăpere], era ditamai hârdăul. Avea, diametrul cam de 70 de centimetri. Avea două toarte, găurite la mijloc, prin care se băga o bâtă solidă, ca s-o poți duce de o parte și de alta. Câteodată era așa de plină că te mai și stropea. Iar când era câte o epidemie de dizenterie, stăteam câte patru pe margine.“

Acest fel de a înțelege reeducarea echivala cu exterminarea. După lectura unei asemenea cărți, esența criminală a comunismului apare și mai atroce. Paznicii, dar și securiștii și procurorii, erau instrumentele bestiale ale unei ideologii satanice, ce-și propunea să coboare omul pe ultima treaptă a declasării. Marea lor plăcere era să umilească. La acest capitol, gardienelefemei nu erau cu nimic mai prejos decât brutele de sex masculin. Într-o scenă antologică, Nina Moica descrie felul în care erau batjocorite de către paznice femeile dezbrăcate în pielea goală. E, poate, unul din cele mai dezgustătoare lucruri ce se pot spune despre specia umană: bătaia de joc ca echivalent al perversiunii și dezumanizării fără putință de a fi răscumpărată vreodată. Demnitatea, mândria înnăscută, lipsită de stridență, absența resentimentului, calmul, conștiința unei certe superiorități morale au ajutat-o pe Nina Moica să parcurgă infernul generat politic cu o admirabilă seninătate. Toate acestea transformă mărturia ei în una din cele mai cutremurătoare depoziții privitoare la demonismul ideologiei comuniste.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News