Orânduiri prin decret și vanități camuflate ideologic

Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce tânărul Marx subliniase ca fiind relativ spontana dezvoltare revoluționară a conștiinței de clasă.

 

Pentru Marx, așa cum tânărul Lukács a arătat, clasa revoluționară simboliza punctul de vedere al totalității, prin aceasta constituind premisele epistemice de accedere la adevărul istoric. Pentru Lenin, partidul era totalitatea – iar logica dialectică i-a servit la redarea acestui oximoron acceptabil pentru militanții devotați. Despre mentalitatea militanților iluminați de tip bolșevic a scris superb, în Adepții fanatici, și Eric Hoffer, un fascinant autor despre care voi mai vorbi separat.

Aceasta a fost originea principalelor conflicte dintre Lenin și Luxemburg și una dintre principalele distincții între marxismul sovietic și cel occidental. Rosa Luxemburg a anticipat calea aleasă de bolșevici către totalizarea puterii atunci când a scris că desfășurarea revoluției lor „merge natural, într-un sens ascendent: de la începuturi moderate, la radicalizări mereu mai puternice ale intențiilor și, în paralel cu aceasta, de la o coaliție a claselor și partidelor, la domnia unică a partidului radical” (Rosa Luxemburg Speaks, 370).

În aceeași critică a Revoluției Ruse, Luxemburg a lansat un avertisment puternic privind metodele de păstrare a puterii adoptate de Lenin și partidul său. Ea a atras atenția asupra faptului că eliminarea democrației, cu instituțiile sale care deși greoaie au prevenit totuși abuzurile de putere, ar duce la mortificarea primului stat proletar: „Evident, fiecare instituție democratică își are limitele și defectele ei, lucruri pe care fără îndoială le împărtășește cu toate celelalte instituții umane. Dar leacul pe care Troțki și Lenin l-au găsit, eliminarea democrației ca atare, este mai rău ca boala pe care intenționează s-o vindece; pentru că suprimă însăși sursa vie din care poate veni corecția tuturor metehnelor înnăscute ale instituțiilor sociale. Acea sursă este activa, neînfrânata, energica viață politică a celor mai largi pături ale poporului” (Rosa Luxemburg Speaks, 387).

Cuvintele Rosei Luxemburg au fost repetate mai târziu de către unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui Lenin, Nikolai Buharin, care, imediat după victoria bolșevică în războiul civil, a conchis că noțiunea potrivit căreia „toate sarcinile… pot fi îndeplinite prin decret comunist” este „vanitate comunistă”. Câțiva ani mai târziu, el a adăugat: „Noi nu înfăptuim experimente, nu suntem vivisecționiști care… operează pe un organism viu cu un scalpel; noi suntem conștienți de responsabilitatea noastră istorică”.

Această gândire, în orice caz, nu l-a împiedicat pe Buharin să epureze indivizi percepuți ca deviaționiști în cadrul partidului. În pofida moderației, comportamentul său a reflectat în mod esențial etosul organizațional al leninismului: dictatura asupra și lupta intransigentă împotriva dușmanilor și ereticilor partidului. Nu e de mirare că în 1927, Buharin a fost denunțat de un fost camarad ca „temnicerul celor mai buni comuniști”.

Manifestul comunist a prefigurat această schismă fundamentală înaintând în două direcții ce vor fi mai apoi elaborate în teoria marxistă matură: pe de-o parte, a subliniat autodezvoltarea conștiinței de clasă; pe de alta, a glorificat violența.

Degenerarea marxismului în experimentul leninist nu poate fi disociată de atacurile la adresa drepturilor burgheze și criminalizarea proprietății private în scrierile părinților fondatori. Acestea au fost, desigur, legitimate printr-o puternică necesitate istorică, scopul ultim care ar justifica întrucâtva barbaria mijloacelor: „În locul vechii societăți burgheze, cu clasele sale și antagonismul de clasă, vom avea o asociere în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiția pentru dezvoltarea liberă a tuturor” (The Marx-Engels Reader, 491).

De asemenea, nu trebuie să privim mai departe de celebrele propoziții introductive ale părții I din Manifest pentru a obține proba acestui monism: „Istoria de până în zilele noastre a tuturor societăților existente este istoria luptei de clasă. … Epoca noastră, epoca burgheziei, are în orice caz o trăsătură aparte: a simplificat antagonismele de clasă. Societatea în ansamblu se scindează din ce în ce mai tare în două mari tabere ostile, în două mari clase care se înfruntă în mod direct—burghezia și proletariatul” (The Marx-Engels Reader, 473-74).

De la început, Manifestul a anunțat ceea ce influentul marxist rus, Gheorghi Plehanov, a intitulat o „viziune monistă a istoriei”, potrivit căreia toate conflictele istorice sunt reductibile la conflictul de clasă și toate dezbaterile politice sunt reductibile la întrebarea privind clasa pe care o reprezinți sau susții…

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.