Nevoia de ideologie și ascensiunea AUR

AUR nu e un partid conservator, ci unul revoluționar. Cam așa ca anarhiștii secolului al XIX-lea și legionarii secolului XX. Și unii, și ceilalți sunt creații ale unor politici mărginite și falimentare.

 

Oamenii au tot timpul nevoia de a crede în ceva. De regulă e vorba de lucruri mici și la îndemână: că-și vor găsi de lucru, vor putea face bani și-și vor putea lua casă; că munca se acompaniază de distracție (măcar în vacanțe), că cea mai bună „asigurare” e faptul de-a fi sănătos etc. Sunt, evident, și credințele religioase. Poate, în primul moment, suntem tentați să le asimilăm unei teologii consistente, dar – în fapt – ele sunt mai legate de contextul în care ne formăm: familia, cu tot ceea ce se transmite în ea, parohia pe care-o frecventăm, variile lucruri care impregnează imaginarul adulților (alături de care creștem când suntem copii) și, apoi, al celor printre care ne mișcăm, tot ceea ce ne prezintă media ca fiind credință, mai nou fragmente sapiențiale de pe internet. Dincolo de acestea, sunt credințele unificatoare, cele care depășesc contextul vieții imediate și acționează ca lianți la scară mare: cea în identitatea etnică/națională/religioasă, cea în libertatea individuală, cea în progres, cea în știință ori cea în revoluție. Modernitatea le-a numit ideologii și, cu accente diferite, le-a inclus ca linii directoare în programele partidelor. Firește, partidele le pot credita și atunci au convingeri sau le pot ignora, în virtutea unui pragmatism care se dispensează de orice generalizări.

La începutul anilor ’90, tocmai ieșiți din comunism și scăpați de ideologia lui – care ne era inoculată obligatoriu (prin școală, prin ședințele de la locul de muncă, prin media și prin filmografia epocii) – ne-am imaginat, un moment, că am intrat într-o „eră postideologică”. Și totuși, deși nu conștientizam, pornirile noastre erau foarte ideologice, e drept, marcate de candoarea descoperirii unor lucruri la care până atunci nu avusesem acces. Democrația (cu exprimarea liberă), diversitatea mediei (și controversele pe care aceasta le isca), pluripartidismul, găsirea unei forme a statului și a echilibrului dintre puterile sale, definirea atribuțiilor instituțiilor democratice – toate țineau de ideologia sub care ne așezaserăm, voluntar, la ieșirea din comunism. I se adăuga noua logică a succesului, a îmbogățirii, a celebrității (cu toate ambiguitățile lor) care presau societatea și de jos (cu „Caritas”-ul) și de sus (cu „Milionarii de la miezul nopții”). După aceea, în 1995, a început febra integrării: ne (re)descopeream europeni, uneori mai europeni decât europenii înșiși, eram sensibili la orice poziționare estică sau balcanică și nu ne-am atins echilibrul în această direcție decât după marea migrație din primele două decenii ale noului veac.

Poate că astăzi ni se poate părea amuzantă pasiunea cu care, la începutul mileniului, apăram cauze care acum ne lasă mult mai sceptici. Totuși, atunci – după Revoluție – ne doream și noi prosperitatea căreia televiziunea (la început unică, apoi diversă) începuse a-i face reclamă. Lucrul cel mai straniu – privit retrospectiv – e faptul că nucleul ideologiei marxiste s-a dezvoltat plenar abia după evacuarea ei în „evenimentele din decembrie”. În primele decenii de libertate am descoperit cu toții – deopotrivă fascinați și speriați – faptul că la baza a tot și a toate se află lumea materială, cuantificabilă și vandabilă, că orice schimbare începe în (infra)structura logistică (cu ajutorul fondurilor financiare) și că „suprastructura” (educațională, de pildă) e condiționată de aceasta, că – la începuturile lumii noi – nu e nicio logică a „acumulării primitive a capitalului”, că distanța dintre cei ce se îmbogățesc și cei care sărăcesc crește mereu etc. Uimitor este faptul că – până la o dată foarte recentă – lunga noastră tranziție nu a beneficiat de niciun fel de critică de stânga, a cărei menire ar fi fost aceea de a sesiza și de-a problematiza ceea ce ni s-a întâmplat în acest interval. În egală măsură, nu am beneficiat nici de o critică de dreapta a destructurării lumii tradiționale (inclusiv a familiei, prin migrație), a depopulării ruralului, a birocrației și lipsei de conectare între segmentele lumii sociale. Atâta câtă a fost ea, critica a vizat – în lumea noastră – mai curând persoanele decât mecanismele economico-sociale și procesele instituționale.

De la bun început, în speță de la finele lui 1989, partidele politice s-au prezentat nu atât ca medii de dezbatere a unor idei și strategii de dezvoltare, cât ca grupuri de persoane unite de un anumit trecut sau de anumite interese. Fenomenul „traseismului” politic, cu o amploare spectaculoasă (și greu imaginabilă în alte țări), a fost, mai mult decât orice, dovada faptului că siglele și ideologiile sunt interșanjabile în funcție de context și de beneficiile personale ale unui „lider” sau ale unei camarile. Vizibile încă de la începutul democrației noastre, lucrurile acestea s-au accentuat pe măsura trecerii anilor electorali pentru a sfârși, în perspectiva celui care urmează, într-un soi de dezinteres total față de dimensiunea ideologică a politicului. Numai că, asemenea naturii, și societatea are oroare de vid. Și, deși nu tematizăm – decât eventual postfactum – anumite curente ce traversează lumea în care trăim, ele adună și coagulează credințele oamenilor. Nu ne dăm seama de acest lucru decât atunci când răbufnesc în spațiul public și creează un efect de „bulgăre de zăpadă”.

E limpede că mai în vogă sunt, la ora actuală, cele pe care le focalizează partidul AUR. Sunt câteva linii de cristalizare a frustrărilor care-și caută expresia în acest partid considerat „antisistem”. Cele dintâi – și elementare – sunt cele care țin de nemulțumirile economice. La capătul „tranziției” și al „integrării” ne-am pomenit cu o „nouă clasă”, a consumului ostentativ, puțin dispusă să investească în comunitate și tentată de plasarea în străinătate a fondurilor obținute în țară. În egală măsură, în această „clasă” intră „rentierii de stat”, oameni care se îmbogățesc din urma funcției publice, fie prin salariu (exorbitant, comparativ cu al restului compatrioților), fie (și) prin „afacerile” colaterale pe care le permit funcția și poziția în ierarhia puterii. În general, toți aceștia sunt foarte vizibili, între altele pentru că aspiră la o recunoaștere care să le confirme – deopotrivă în ochii celorlalți și-n propriii ochi – „reușita”. O vreme a existat un „pact social” în virtutea căruia bogăția acestor personaje (adesea întristător de precare) era contrabalansată de expunerea lor mediatică, ce-i făcea – indirect și fără consecințe – obiecte ale „judecății publice”. Numai că, pe măsura accentuării decalajelor economice și sociale, această judecată tinde să se deplaseze de pe amuzamentul față de spectacol pe nevoia de vindictă.

A doua problemă majoră care agită corpul social e aceea a nesiguranței viitorului. E evident faptul că, pradă disensiunilor dintre diversele grupuri de putere, România nu e în măsură să-și fixeze obiective rezonabile în viitor și cu atât mai puțin să le urmărească cu tenacitate. Ca atare, suntem prinși de curenți turbulenți la scară internațională și, într-o anumită măsură, oamenii au senzația că le scapă controlul propriei vieți. Exemplul cel mai la îndemână e cel al migrației de masă care a afectat țara după 2002. Deschiderea granițelor europene pentru români și, apoi, integrarea din 2007 ar fi trebuit să fie șansele repornirii motoarelor economice și a dezvoltării sociale pentru toți. Or, din rațiuni predominant interne – lipsa unei infrastructuri adecvate care să absoarbă valul de tineri ce luau cu asalt orașele –, procesul urbanizării a fost continuat pe alte meleaguri. Efectul lui e, pe de-o parte, reducerea cantității și a calității mâinii de lucru interne (chiar în momentul când vin fondurile pentru mari proiecte), pe de alta, o mulțime de drame punctuale care marchează ruperea unui țesut social și a relațiilor care stabilizau familiile.

De aceea, adesea, oamenii comuni sunt tentați să judece reactiv ceea ce a fost cea mai mare reușită a noastră din ultimii 50 de ani. Pasiunea pentru o viață mai bună, pe care-ar fi făcut-o cu putință aderarea, se întoarce în reproșul cu privire la nerealizarea ei într-un termen rezonabil. Tocmai pentru că există conștiința faptului că principala cauză a acestui eșec e de ordin intern – la fel ca-n anii ’80 –, reactivitatea populară e ghidată de media și de responsabilii politici spre cauze externe. În linii mari, acestea sunt de două feluri: pe de-o parte, comploturi și conspirații internaționale menite să pună mâna pe bogățiile țării și să-i reducă cetățenii la condiția unor sclavi consumatori de marfă de categoria a doua și, pe de alta, „războaiele culturale” care destructurează tradițiile și le inoculează oamenilor ideea „marii înlocuiri” (sau „resetări”). Puțină lume e atentă la mutațiile lumii contemporane la scară mare, astfel că aceste teme adună mai curând frustrările și fricile unei populații care n-a avut o bună cunoaștere a propriului trecut (intens mitologizat în comunism, dar și înainte, și după), care e prost așezată în prezent (adesea la nivelul supraviețuirii elementare) și care nu are nicio idee despre viitor.

Ce ne oferă partidele de guvernare în acest context? Ideea „stabilității”; adică a unei inerții din care lipsesc deopotrivă schimbările necesare și dezbaterea care să le dea oamenilor sentimentul că participă la definirea propriei vieți. Numele adevărat al acestei „stabilități” în care nu se întâmplă nimic este stagnare. În definitiv, și comunismul ne-a oferit 45 de ani de „stabilitate”, fără mecanisme democratice, fără participare la viața comună, fără niciun alt interes decât cel al descurcărelii și al furatului. Ce-i opune AUR-ul? Ideea revoluției. A dislocării, prin forță, a unei structuri pe care oamenii o percep ca opacă și potrivnică dorințelor lor. În pofida a ceea ce se spune, AUR nu e un partid conservator, ci unul revoluționar. Cam așa ca anarhiștii secolului al XIX-lea și legionarii secolului XX. Și unii, și ceilalți sunt creații ale unor politici mărginite și falimentare.

 

Articol publicat și în Revista 22.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.