Mihnea Măruță: „Avem nevoie de o identitate națională pentru secolul XXI”

După mai bine de 20 de ani lucraţi în presă, într-o mare parte conducând ziare, publicaţii online de referinţă, Mihnea Măruță s-a înscris la un doctorat în filozofie: „Am vrut să scriu un text care să fie folositor, nu doar o teză de doctorat”, spune. Aşa s-a născut ceea ce ulterior a devenit şi o lucrare de referinţă pentru lumea tech, volumul Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare (Humanitas, 2023). În prezent predă la Departamentul de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj Napoca.

Întâlnindu-l zilele trecute la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, unde a vorbit pe tema „Viitorul care sperie și trecutul care seduce”, l-am invitat pe Mihnea Măruţă la un dialog. Despre efectele pe care comunicarea în reţelele de socializare le au asupra noastră, despre modul în care acestea generează dependenţă, fanatizare, înstrăinare de oamenii din viaţa reală şi chiar depresie, despre false modele pe care le promovează şi despre nihilismul virtual. Am vorbit, de asemenea, despre turbulenţele de pe scena politică din ultima perioadă, despre clivaje societale, unele generate, alele adâncite prin intermediul reţelelor de socializare, despre campaniile de pe reţelele de socializare care întreţin nostalgia comunismului şi vulnerabilitatea pe care o exploatează, despre ultranaţionalism şi protocronism, preluate în discursul AUR, SOS, al fostului candidat pro-rus la Preşedinţia României, Călin Georgescu, despre hipnoza colectivă produsă pentru a-i deschide calea spre Cotroceni, despre importanţa gestionării mâniei colective, dar şi despre nevoia de identitate naţională pentru secolului XXI.

 

“Rețelele au fost concepute ca să exploateze o vulnerabilitate a minților noastre”

CV Mihnea Măruţă

Este născut în 1969, la Cluj Napoca.

Este absolvent al Facultăţii de Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“. După revoluția din 1989, fascinat de ceea ce se întâmpla în spațiul public, a abandonat Facultatea de Matematică, unde era student în anul II, și a devenit reporter, apoi secretar de redacție la revista NU, un săptămânal care a rezistat până în decembrie 1993. A lucrat în presă mai bine de 20 de ani – timp în care a fost, printre altele, redactor-șef al ziarelor Cotidianul (2007–2008) și Adevărul (2012). Pe lângă cele două ziare naționale, a mai condus săptămânalul Clujeanul, cotidianul Ziarul Clujeanului, precum și publicațiile online Oradecluj.ro și PressOne.ro.

În 2021 și-a luat doctoratul în filozofie, sub îndrumarea profesorului Aurel Codoban. În prezent predă cursul de Filozofia comunicării la Departamentul de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj Napoca.

Volumul Identitatea virtuală (Humanitas, 2023) este o versiune multimedia a tezei sale de doctorat.

Sursă CV: Humanitas

Mihnea, în volumul tău Identitatea virtuală – o lucrare de referinţă pentru lumea tech –, explici în ce fel şi de ce ne transformă reţelele de socializare – de fapt, cred, sper, doar utilizarea lor excesivă şi iraţională. Cum s-a născut ideea de a aborda tema aceasta, întâi în teza ta de doctorat?

Mihnea Măruţă: Cei care au făcut sau care urmează un doctorat știu că acesta e un proces foarte misterios, în care, cel puțin în prima parte, bâjbâi, cauți și nu știi ce o să descoperi. La un moment dat, dacă ești suficient de concentrat și în miezul problemei, se luminează lucrurile și îți vine, așa, ca un fel de idee de nicăieri, despre ce să fie teza.

Nu mai pot să reconstitui cum am ajuns la tema asta, dar ce îmi aduc aminte este că, datorită formației mele jurnalistice, am vrut să scriu un text care să fie folositor, nu doar o teză de doctorat. Adică am vrut să găsesc un subiect jurnalistic, să-l documentez, iar el să se transforme într-un text de filosofie care să poată fi citit, nu să rămână într-un raft de bibliotecă. Al doilea motiv a fost că am încercat să înțeleg în ce lume vor trăi copiii mei, adică în ce fel se modifică ei sub influența acestor tehnologii.

 

Până la un anumit punct, reţelele de socializare seduc, apoi intervine dependenţa. Spui în carte că adicţia faţă de o reţea virtuală este determinată de „combinaţia dintre noutatea continuă şi excitaţia continuă (secreţia de dopamină)”, care face ca utilizatorul să ajungă să depindă de „frecvenţa veştii că cineva, undeva, e interesat de ceea ce ai tu de spus, de experienţele tale, de faptul că exişti.” Cum se produce această dependenţă de like-uri, de reacţii pozitive?

Mihnea Măruţă: Rețelele au fost concepute din start de oameni experimentați, specialiști în psihologie și în neuroștiințe, ca să exploateze o vulnerabilitate a minților noastre. Această vulnerabilitate ține de nevoia de informație, pe de o parte, deoarece creierul, din punct de vedere evolutiv, consideră că orice informație nouă îl ajută la supraviețuire.

Pe de altă parte, e vorba despre această stimulare continuă: deoarece la fiecare like, la fiecare comentariu, la fiecare share, la fiecare notificare, ai senzația că cineva, undeva, te-a luat în seamă, în creier se produce câte o secreție de dopamină, hormonul responsabil de plăcere. La fel ca în cazul sexului, la fel ca în cazul dependenței de droguri sau de jocuri mecanice, și în cazul rețelelor de socializare – însă mult mai frecvent, aș zice eu –, se produce această periodică descărcare de dopamină care îi spune creierului „mai vreau, mai vreau, e minunat, mai dă-mi”.

Dar nu numai că deținătorii rețelelor de socializare au înțeles această dependență a omului de orice informație nouă și au exploatat-o, ci aș zice că s-a ajuns la un nivel mult mai pervers, în care ceea ce primești în feed-ul tău nu este încontinuu ceva ce-ți place. E ca un fel de coborâre în groapă, în care ți se creează așteptarea, după care această așteptare îți este satisfăcută: “Asta nu-mi place, asta nu mă interesează, asta e plictisitoare, oooo, da!, asta da!”. Altfel, dacă încontinuu ți s-ar livra ciocolățele, te-ai sătura și probabil că te-ai scârbi. Dar așa, pentru că mecanismul e unul de așteptare-satisfacere, așteptare-satisfacere, petreci din ce în ce mai mult timp acolo, iar creierul ți se structurează în felul ăsta, că dorința nu are cum să nu ți se împlinească. Asta e una dintre problemele grave.

 

“Reţeaua efectiv se «uită» la tine”

În ultima vreme am observat – pe Facebook cel puţin – existența unor bule, care duc la fanatizare, ceea ce mă face să cred că rețelele acestea de socializare îți oferă ceea ce vrei să vezi, comentarii cu care rezonezi, care îţi validează propriile păreri.

Mihnea Măruţă: Am încercat să înțeleg ce se întâmplă dincolo de ideologie în relația noastră cu rețelele de socializare. Bineînțeles că se creează așa-numitele “echo chambers”, unde ți se întrețin prejudecățile și credințele. Reţeaua te cunoaște așa de bine, încât îți livrează exact ceea ce dorești și ceea ce a aflat că te ține acolo.

Şi nu numai că îți livrează ceea ce dorești, dar se pare că TikTok, de pildă, îți face scanare biometrică a feței – şi asta e o temă despre care nu se vorbește. Acum câțiva ani, în Statele Unite, compania care deține TikTok a fost dispusă să plătească peste 90 de milioane de dolari ca să se stingă un proces în care sute de părinți reproșau exact acest lucru, și anume că algoritmul “vede” când te întristezi, când te entuziasmezi, când te plictisești și folosește aceste date pentru crearea unei dependențe și mai mari. În plus, există riscul ca aceste date foarte personale să fie vândute unor alte companii. Deci reţeaua efectiv se „uită” la tine. Nu doar că îți livrează așa-numita informație din bulă, care te satisface și te împiedică în a căuta opinii contrare, ci îți conturează un profil psihologic din ce în ce mai fidel.

“Când comunicăm doar prin intermediul unui ecran, se creează tot felul de iluzii și de proiecții, care falsifică percepţiile”

Mai e o problemă pe care o sesizăm cu toții: însingurare într-o mare de oameni. Asta cu toate că reţelele au fost gândite ca o posibilitate de socializare, în fond ca un antidiot la singurătate. Consumate excesiv însă, ele duc exact în zona opusă: la alienare. Citez din volumul tău: „La nivel declarativ, companiile care deţin marile reţele de socializare susţin că urmăresc două scopuri planetare: 1) transmiterea de putere dinspre reţea spre orice utilizator; 2) unificarea omenirii, prin anihilarea în virtual a frontierelor din real. Cu alte cuvinte, social media au ca obiectiv o planetă complet integrată şi clamează o democratizare mondială”.

Mihnea Măruţă: Ambele sunt niște iluzii, niște minciuni. Nu e nicio democratizare și nicio unificare. E marketing. Sunt scopuri comerciale şi, bineînțeles, scopuri de putere. Să nu uităm – mai ales dacă privim la ce se întâmplă în ultima perioadă, de când Donald Trump s-a întors la Casa Albă – această cuplare dintre puterea politică și deținătorii celor mai importante rețele. Dacă tu ai și puterea politică, și militară, și mințile oamenilor în ograda ta, cred ar trebui să fim mult mai atenți și să ne întrebăm cum reacționăm la această dominație.

 

Ce anume face ca, utilizând în exces şi fără raţionament aceste reţele, unii să se înstrăineze de oameni din viaţa reală, chiar să dezvolte depresii?

Mihnea Măruţă: Când stăm de vorbă faţă în faţă, ne privim şi vedem imediat dacă celălalt este interesat de ceea ce spunem, dacă se entuziasmează sau dacă se plictiseşte. Deci, comunicarea dintre noi se produce prin toate simțurile, inclusiv prin ceea ce numim intuiție. Ei bine, în momentul în care comunicăm doar prin intermediul unui ecran, se creează tot felul de iluzii și de proiecții, care falsifică percepţiile și reduc drastic priza la realitate. Celor născuți în această lume tech li se pare că, stând în rețea și folosind tehnologia, se feresc de suferința și durerea din lume. Și atunci tendința e să petreacă mai mult, cât mai mult timp în spatele ecranului, imaginându-și că acolo vor fi feriți de greutăți, de responsabilitate și chiar de moarte. Și această tendință va duce, cred, la amânarea unor decizii care nouă ni se par absolut normale, cum ar fi stabilirea unei relații de cuplu, încercarea de a te căsători, de a-ți găsi un job care să te împlinească, de a te muta de acasă, de a deveni un cetățean care acționează în spațiul public. Toate astea, după părerea mea, se amână sau se atenuează din cauza faptului că e mult mai comod să stai în spatele ecranului.

Deci, înstrăinarea și însingurarea sunt efectul faptului că omul se simte mai protejat în spatele ecranului. Ăsta e unul dintre motivele pentru care, de exemplu, copiii își dau doar mesaje și nu se mai sună cu apel audio. Pentru ei, un apel audio înseamnă că s-a întâmplat ceva rău. Și, doi la mână – am aflat asta din discuțiile cu ei –, ei nu se mai sună pentru că, dacă vorbesc doar prin mesaje, fie ele scrise sau audio, au timp să-şi conceapă reacția. Pentru ei este esențial cum sunt judecați în fiecare zi și la fiecare luare de poziție. Aceasta e o mutație fundamentală. Și pe noi, părinții lor, ne interesează să fim acceptați de grup, dar în cazul lor, preocuparea dominantă pare a fi imaginea din mințile celorlalți și cum pot să determine ca această imagine să fie sub controlul lor. Adică, înainte de a se construi pe dinăuntru, ei sunt obsedați de cum se reflectează în mințile celorlaţi, de cum sunt percepuți și judecați de către ceilalţi. Încă din copilărie, ei sunt cu mintea în mințile celorlalți și îi obsedează cum îi judecă lumea. Ba chiar aș zice – și ating și în carte această idee – că grupul de followers devine, într-un fel, instanța la care se raportează aceste generații, mai degrabă decât la familie, prieteni, școală şi comunitate.

Ceea ce duce discuția într-o altă zonă: ce facem cu tradițiile, ce facem cu identitatea noastră religioasă, comunitară, națională, din moment ce tot ce le vine din afară pare mult mai seducător? Cum faci să le mai întorci privirea înspre propria moștenire? Cum faci să-i convingi că merită să ducă mai departe această moștenire și că ea este mai importantă decât să se uite la seriale sud-coreene, să fie la curent cu Hollywood-ul sau cu familia regală britanică? Pentru că toate astea au mult mai mult glamour, iar ei le recepționează zi de zi, ore întregi, 8, 10, chiar 12 ore pe zi.

 

“Gestionarea mâniei colective ar trebui să fie cea mai importantă preocupare a unei clase politice”

Înțeleg nevoia de validare. Înțeleg mecanismul acesta care generează dopamina. Dar cum se produce dependenţa de mesajele propagandistice, fanatizarea, radicalizarea unor oameni în rețea?

Mihnea Măruţă: Aici e o discuție foarte importantă, care ține de gestionarea mâniei. Unii politologi spun că gestionarea mâniei colective ar trebui să fie poate cea mai importantă preocupare a unui lider politic și a unei clase politice. Filozoful german Peter Sloterdijk are o carte foarte bună pe tema asta, Mânie și timp, în care analizează cum a evoluat acest concept și această temă de la Homer – Iliada începe cu mânia lui Ahile – până în zilele noastre, cu tot cu mișcările totalitare.

Ideea care mi s-a părut grozavă este următoarea: la fel ca banii din bancă, mânia populară trece prin două faze, cea de acumulare și cea de capital, adică faza în care mânia are nevoie să circule. Prima dată se adună mânie în societate, în diverse comunități, după care acele comunități au nevoie să descarce cumva acea mânie, iar dacă se și unesc între ele, este devastator.

Ei bine, clasa politică trebuie să răspundă la această întrebare: cum se descarcă mânia populară? Cum face un lider politic sau un partid să canalizeze această mânie înspre propriile scopuri? Mi se pare că, în ceea ce privește România, în ultimii ani nu prea au știut ce să facă cu această mânie.

 

N-au știut partidele democratice, pro-europene…

Mihnea Măruţă: Da, nu au ştiut cum să gestioneze și nu au înţeles de ce s-a adunat această mânie. Pentru că ea nu are doar cauzele obișnuite. Ea este stimulată, în acești ani, de faptul că oamenii nu înțeleg încotro merge lumea. Oamenii, majoritatea, se tem de viitor poate mai mult ca niciodată în istorie. În loc să fie dornici să îmbrățișeze viitorul, oamenii se întorc cu spatele înspre viitor.

 

“La conducerea ţării, trebuie gândită o identitate care să ţină cont de faptul că România are un uriaș avantaj global”

Crezi că acesta este motivul pentru care Facebook, cel puţin, a fost invadată, în ultima vreme, de pagini care suscită, întreţin nostalgia comunismului?

Mihnea Măruţă: Mă bucur că ai ajuns în zona asta, pentru că e una dintre temele care mi se par cele mai relevante în acest moment. Există o frază a lui Ioan Petru Culianu, din romanul neterminat Tozgrec: „Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare”. Ceea ce spune Culianu este că orice societate are nevoie de o ficțiune aruncată în viitor care s-o mobilizeze și s-o magnetizeze. De exemplu, comunismul a fost o astfel de ficțiune aruncată în viitor, proiectând un paradis terestru pentru toată clasa muncitoare.

Altfel spus: de ce să rămânem și să tragem împreună? Iar clasa politică laolaltă cu elita intelectuală ar trebui să fie datoare să fabrice această ficțiune. Și ceea ce cred este că, dacă această ficțiune nu există, dacă elitele nu propun o asemenea identitate adecvată timpurilor, mințile oamenilor se întorc la identitatea anterioară. De ce? Din nevoia de repere, de stabilitate, din nevoia de a visa, de a crede în ceva, de a găsi un liant care ne ține împreună.

Şi care e identitatea anterioară cea mai stabilă și cea mai bine gândită? Protocronismul. În anii ’70-’80, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, o seamă de intelectuali, în special din zona literaturii, dar și câțiva sociologi, în colaborare cu Securitatea, au construit identitatea românească protocronistă, o combinație de naționalism de tip interbelic cu comunism “luminat” de tip Ceaușescu. O construcție extrem de coerentă, menită să răstoarne complexul de inferioritate al românilor într-un complex de superioritate.

În această construcție identitară, noi, românii, am fost adesea înaintea vremurilor. „Noi am fost primii” care am inventat și aia, și cealaltă, am fost precursori și acolo, și dincolo, de la Neagoe Basarab, cu Învățăturile lui, care ar precede barocul, trecând prin Cantemir, care ar precede romantismul, apoi Eminescu, care ar precede existențialismul, apoi Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Petrache Poenaru (inventatorul stiloului), Nicolae Paulescu, Brâncuși, Nadia, până la “vizionarismul” lui Ceaușescu din politica externă…

 

Ceea ce vedem acum în discursul AUR, SOS, al lui Călin Georgescu.

Mihnea Măruţă: Da, exact ce vedem acum. Şi nu este întâmplător. În al doilea rând, această construcție falsificată se bazează pe cele mai importante repere ale culturii noastre, de când există noțiunea de român.

Protocronismul nu a făcut decât să stimuleze ideea că noi nu suntem o națiune de mâna a doua – și vedem discursul acesta, în zilele noastre. Iar scopul acestei campanii era ca România să fie nici mai mult, nici mai puțin decât a patra națiune a lumii. Cum să nu te stimuleze? Cum să nu te facă să te simți important…?

 

E ireal…

Mihnea Măruţă: Bineînțeles că e ridicol, dar este un motiv de a trage împreună la aceeași căruță. Le spui oamenilor: uitaţi-vă ce realizări glorioase avem noi, de la daci încoace... Inclusiv despre daci e vorba în discursul protocronist, în sensul că ni se spunea că dacii aveau cunoștințe avansate de astronomie, medicină, tehnică…

 

Dacopatia e un segment important al ultranaționalismului.

Mihnea Măruţă: Da, al ultranaţionalismului stârnit de protocronism. Apoi, această mișcare îi prezintă pe mari oameni de cultură și de știință ai României ca fiind precursori ai domeniului lor la nivel mondial, ceea ce nu face decât să stimuleze mândria națională. Da, unii dintre ei chiar au fost precursori, vizionari și geniali, dar asta nu justifică o retorică de genul „România este buricul pământului”.

Rezumând: nevoia de identitate pe care o vedem în zilele noastre se întoarce, din cauza spaimei de viitor, la această construcție închegată din anii ’70-’80, care “rezolvă” rușinile și lașitățile noastre. Pentru că ceea ce face protocronismul e să-ți transmită să nu-ți fie rușine că ești român.

Iar aici atingem o temă esențială: românii au un soi de rușine istorică pentru ceea ce sunt. În inconștientul nostru există această reținere, din cauza faptului că adesea ne-am retras din istorie și am așteptat să treacă imperiile peste noi ca să supraviețuim. Această retragere, această atitudine nihilistă față de realitate, aduce, cred eu, un soi de lașitate inconștientă.

Noi știm despre noi că n-am fost cei mai victorioși, că n-am fost cei mai cei… Dar avem nevoie, psihologic vorbind, să ne găsim un motiv ca să mergem mai departe. Iar comunismul și protocronismul au speculat această nevoie: Da, am fost sub vitregia istoriei, dar uitați-vă ce momente excepționale și ce personalități există în trecutul nostru…

Şi nu poți să nu recunoști că asta e o interpretare extrem de inspirată. Și exact discursul ăsta îl regăsim în zilele noastre. „De ce să ne fie rușine cu cine suntem? Uite X, Y și Z ce-au făcut. Uite marile bătălii. Uite marile momente. Uite politica externă a lui Ceaușescu. Una dintre marotele acestui tip de discurs: noi eram playeri între Israel și Palestina, noi eram playeri între Statele Unite și Uniunea Sovietică,  și așa mai departe.” Cine era player? Nicolae Ceaușescu. Şi Ministerul de Externe din anii lui Ceaușescu. Deci există justificări, iar ele sunt speculate la maximum de aceste mișcări. Problema este cine vine să înlocuiască. Asta e marea miză.

 

Am avut un teren fertil lăsat liber din punct de vedere electoral după moartea lui Vadim Tudor – mă refer la zona asta ultranaționalistă – şi care acum şi-a găsit reprezentare.

Mihnea Măruţă: E nevoie doar să fie reîngrijit acest teren. El este extrem de mănos de 40 de ani încoace.

 

Era de înţeles să existe un procent mic de populaţie care să se regăsească în aceste idei, care să aibă nostalgia trecutului comunist. Dar procentul celor care consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată, ajunge la 50% din populație, deși România este în cea mai bună perioadă a sa, din toate punctele de vedere, de la constituirea statului. De ce? E doar o problemă de educație în acești 35 de ani, în care nu s-a pus accent pe păstrarea memoriei și pe istoria în programa școlară?

Mihnea Măruţă: Aş spune că nici măcar educaţia nu are cum să contrabalanseze asemenea tendințe. Uită-te la ce se întâmplă în toată Europa, la cel mai mare partid din Germania, la cel mai mare partid din Austria ori din Franţa. Cel mai mare partid din România, la acest moment, este de acest tip. Nu doar în România se înregistrează o recrudescenţă a acestor mișcări.

Sunt mai multe cauze care duc aici. În cazul României, avem mai întâi incapacitatea clasei politice de a propune un vis comun. O altă cauză e contextul internaţional, în care o seamă de ştiri zilnice înspăimântă cu privire la viitor, ceea ce determină căutarea unui refugiu. Unde îl cauţi? În trecut.

În al treilea rând, noi nu avem o identitate pentru secolul XXI, care să se potrivească actualei structuri a românităţii; o bună parte din români nu mai sunt în ţară. Ei nu sunt nici băgaţi în seamă, nici stimulați să contribuie la viitor.

Părerea mea e că, la nivelul cel mai înalt, la conducerea ţării, trebuie gândită o identitate care să ţină cont de faptul că România are un uriaș avantaj global: are cea mai mare minoritate din Spania, poate cea mai mare minoritate din Italia, are a doua sau a treia minoritate din Marea Britanie, are minorităţi semnificative în Germania, Austria, Franţa, are cercetători de top în SUA… Ca ţară, trebuie să foloseşti aceste comori. Ele trebuie să fie integrate într-un vis colectiv care să ţină cont de faptul că ai o bază, România teritorială, şi ai şi o reţea globală. România nu mai este doar spaţiul carpato-danubiano-pontic. În momentul în care nu mai vezi România aşa, abia atunci eşti în secolul XXI.

Oamenii care se regăsesc în partidele radicale nu sunt, în opinia mea, nostalgici ai ceauşismului sau ai legionarismului. Ei sunt în căutarea unor repere pe care nu le găsesc nici în prezent, nici în viitor. Și atunci se întorc la singurul reper stabil şi coerent, care este combinația asta identitară de naţionalism cu comunism, la care s-a adăugat şi o ortodoxie filetistă, ca să prindă şi bazinele tradiţionaliste. Care sunt reperele identitare pentru România, în acest moment?

 

Nu ştiu…

Mihnea Măruţă: Exact. Nu le ştim. Deci noi trebuie să le construim și reconstruim. Există o frază celebră a lui Sigmund Freud, foarte importantă în context, care sună cam așa: Nu poţi ţine laolaltă o comunitate decât prin violenţă sau prin identificatori. Nu vrem să o ţinem laolaltă prin violenţă, că asta ar însemna dictatură. Trebuie să o ţinem laolaltă prin identificatori, adică prin idei, oameni, modele în care să ne regăsim. Care sunt ideile? Nu ştim. Modele ar mai fi.

“Avem nevoie, şi ca societate, şi fiecare dintre noi să credem în nişte mituri”

Modele ar fi, dar nu sunt promovate. O parte însemnată a mass-media, în care ai lucrat şi tu mulţi ani, promovează, aşa cum ştii, pe post de modele nişte non-valori. Şi o face de ani şi ani.

Mihnea Măruţă: Aici intrăm într-o altă discuţie: ce văd copiii noştri în mass-media? Mass-media în care am lucrat noi în ultimii 20-30 de ani este inexistentă pentru această generaţie. Nimeni din generaţia lor nu se uită la televizor, ca să nu mai spun de radiourile clasice ori de citit presă scrisă. Ceea ce înseamnă că ei îşi iau valorile doar din social media, de la influenceri.

Care e modelul cel mai vizibil? “Bombardierul” de tip fraţii Tate, în cazul băieţilor, şi femeia de tip Kardashian, în cazul fetelor. Simplificând, acestea sunt modelele unei generaţii, replicate de influenceri din România. Adică, interlopul care îşi cultivă corpul şi care consideră că femeia trebuie să stea supusă, pe de o parte, şi femeia care îşi cultivă corpul şi care îşi caută un întreţinător. Nu tatăl bun, ocrotitor, nu bărbatul responsabil, nu părintele iubitor, nu mama, nu femeia care reuşeşte să îmbine şi cariera, şi familia. Niciunul dintre acestea nu e model pentru copiii de azi. Iar această lipsă de modele este resimţită. De aceea oamenii se întorc către religie, către trecut, către simboluri naţionale pe care le idealizează. Avem nevoie, şi ca societate, şi fiecare dintre noi, personal, să credem în nişte mituri.

Demitizarea care s-a petrecut în România după 1990 a fost pe de o parte bună, pentru că am aflat adevăruri ocultate zeci de ani, dar, pe de altă parte, nu a lăsat nimic în loc. Toate figurile noastre naţionale au fost deconstruite, reduse la nivelul de „X, Y sau Z nu erau aşa cum credeţi voi”. Oamenii au nevoie să se adune în jurul unui lider, al unei idei, al unor tradiţii, iar dacă le loveşti pe toate la temelie, se creează reculul pe care îl vedem zilele acestea.

 

“România nu a avut niciodată la putere un tandem politic mai sănătos”

Potrivit sondajelor de opinie, noi suntem în situaţia ca 40% dintre români să opteze pentru un partid extremist, anti-occidental.

Mihnea Măruţă: Să zicem că ar ajunge AUR partid de guvernământ. În momentul în care oamenii lor ar da peste realitatea din statisticile oficiale, crezi că şi-ar permite să facă ceea ce spun acum că ar face? Crezi că ar face naţionalizări sau ar scoate România din UE? Una este ceea ce vorbesc ei în opoziţie şi alta e realitatea cu care se confruntă când ajung la putere.

 

Eu cred că o ameninţare reală există. Avem partide, candidaţi care fac pe faţă jocurile Rusiei. De ce nu le-ar face dacă ar ajunge la putere, de ce ar miza pe banii UE şi nu pe fondurile BRICS, de exemplu?

Mihnea Măruţă: Sunt destul de optimist, şi aş aduce următorul argument. Există un efort de a opri războiul din Ucraina. Bineînţeles că la Moscova nu se doreşte oprirea lui pe actualul aliniament, iar pentru Moscova ar fi un dezastru ca războiul să se termine cu o înfrângere. Dar există o presiune occidentală ca acest război să se încheie, şi aş zice că nu are cum să mai dureze mult. Oricum, situația de pe front stagnează şi asta ne arată că se îndreaptă spre armistiţiu. În momentul în care Ucraina este pacificată şi începe reconstrucţia, ne imaginăm că România ar putea deveni un cap de pod, o insulă pro-rusă dincoace de Ucraina? Mi se pare greu de crezut acest scenariu.

Chiar dacă AUR are acum 40% în intenţia de vot, România nu a avut niciodată la putere un tandem mai sănătos. Nu a existat un tandem preşedinte-premier cu oameni atât de oneşti cum avem în acest moment. Dacă acest tandem politic rezistă măcar până la următoarele alegeri, există mari şanse ca România să se aşeze. Bineînţeles că vor exista zbateri, ca va exista opoziţie din partea PSD, care riscă să îşi piardă privilegii şi sinecuri.

Scopul este să salvăm viitoarele generaţii. Cu riscul să sacrificăm alte domenii, trebuie să investim în educaţie şi în cultură. Asta ne face, pe termen lung, o naţiune puternică. O naţiune poate fi ţinută laolaltă implantând visuri şi valori în minţile copiilor.

“Crearea acestei imagini complet falsificate, de om providenţial, are de-a face cu o stare de hipnoză în masă”

La alegerile din noiembrie 2024, România a trecut printr-un experiment terifiant, când virtualul a prevalat în faţa realului, când un cvasi-necunoscut, Călin Georgescu, creditat de sondajele de opinie cu un procent irelevant, a fost propulsat de reţelele de socializare, TikTok în cazul acesta, până în postura de a câştiga primul tur. A fost un fel de psihoză în masă – care a continuat şi după aceea –, manifestată şi la oameni care nu-i ştiuseră nici măcar numele. S-a dovedit ingerinţa în alegeri, în favoarea lui, unui actor statal, Rusia, care dovedit o cunoaştere în amănunt a mecanismelor de marketing digital. Totuşi, pot reţelele de socializare să inducă o stare de psihoză colectivă, la milioane de oameni, sau în construirea acelor mesaje a intervenit şi altceva, poate o programare neuro-lingvistică?

Mihnea Măruţă: Nu am astfel de date. Mi se pare că secretul stă în înţelegerea unor mecanisme psiho-culturale. Ruşii, încă din epoca sovietică, sunt cei mai buni din lume pe această zonă. Dacă noi nu înţelegem că trebuie să sudăm faliile din societate, din mentalul nostru colectiv, pe acolo vor intra în continuare forţe care nu ne vor binele şi care vor lărgi şi mai tare aceste falii. Este o operaţiune gândită şi pusă în practică de câţiva ani.

Aş aduce în discuţie o temă despre care se vorbeşte destul de puţin: ai o colegă din Timişoara pe care o respect foarte mult, Daniela Raţiu, care studiază această temă şi ar fi bine să o ascultăm mai mult. Să zicem că tu eşti o naţiune mare şi ocupi o naţiune mică timp de 13-14 ani, astfel că nimeni nu mişcă acolo. (URSS a ocupat România din 1944 până în 1958, când s-a retras Armata Roşie). Au fost ani în care elita ţării a fost decimată, trimisă în puşcării, iar deciziile s-au luat numai după consultarea consilierului sovietic din fiecare instituţie. A fost o ocupaţie totală, bogăţiile ţării au fost trimise la Moscova, iar populaţia a sărăcit. În momentul în care deții un asemenea control pe verticală asupra unei societăţi şi îţi retragi trupele, ne imaginăm cumva că nu ţi-ai lăsat acolo „conservele”, pentru a continua să domini şi în absenţa trupelor? Vedem asta până în zilele noastre. Există încrengături, grupări din serviciile secrete care sunt moştenitorii acelor oameni veniţi cu tancurile din URSS.

 

Într-un document oficial, rechizitoriul dosarului Revoluţiei, fostul procuror militar Cătălin Piţu vorbea despre o rekaghebizare a României după căderea comunismului, exact prin „conserve” lăsate de URSS în timpul regimului Ceauşescu.

Mihnea Măruţă: Exact. Avem acest cancer, care s-a menţinut la un nivel mai mult sau mai puţin vizibil în structurile militare şi în serviciile secrete ale statului român. Apoi, ai un aparat construit de un serviciu secret străin care cunoaşte mecanisme de a adânci faliile din societate. Ce faci? Declanșezi o operaţiune care presupune cunoaşterea acestor falii de mentalitate şi a mecanismelor din reţelele de socializare. Cum? Angajezi voluntari. Creezi o reţea care inundă minţile oamenilor prima dată cu îndoieli, apoi cu alternative. Trebuie să existe doar un centru de comandă. Asta cred că s-a întâmplat.

 

Întrebarea mea, referitoare la primul tur al prezidenţialelor din noiembrie 2024, dar şi la ceea ce a urmat, este cum a fost generată ceea ce pare o psihoză în masă în favoarea lui Călin Georgescu?

Mihnea Măruţă: Aș numi-o hipnoză în masă. Crearea acestei imagini complet falsificate, de om providenţial, are de-a face cu o stare de hipnoză în masă. Ea e posibilă datorită faptului că reţelele de socializare permit aceste iluzii, aceste proiecţii, pentru că eşti în spatele ecranului şi vezi doar o anumită imagine. Aceasta e una dintre greşelile taberei democratice, care vine şi explică faptul că e aberant ceea ce spune Georgescu. Dar iraţionalul nu poate fi combătut cu argumente raţionale.

“Ceea ce cred că lipseşte în spaţiul mediatic de la noi este dialogul în contradictoriu”

Adică, ideal ar fi ca noi, presa, să îl / îi ignorăm? Avem o parte a presei care s-a transformat în organ de propagandă a politicienilor anti-democratici, pro-ruşi, şi o parte a presei care demontează minciuni, manipulări pentru a ajuta democraţia.

Mihnea Măruţă: Problema e că mesajele acestea de care spui, de demontare a minciunilor, le recepţionează tot cei care sunt convinşi deja că aşa stau lucrurile.

 

Care ar fi, în opinia ta, varianta optimă?

Mihnea Măruţă: Ceea ce cred că lipseşte în spaţiul mediatic de la noi – la televiziuni e cel mai relevant – este dialogul în contradictoriu. Nu există nicio emisiune tv – locul în care se poartă jocurile de putere seară de seară – care să cheme reprezentanți din ambele tabere. Am intuiţia că Hotnews încearcă așa ceva de o vreme, dar nu se compară influenţa unui site cu cea a unei televiziuni de ştiri. Pe scurt: în societatea românească nu există un spaţiu de întâlnire dintre cei 40% și ceilalţi 40% (fiindcă vreo 20% sunt tăcuţi sau nehotărâţi). Unde, în afară de familie, ne întâlnim noi, cei care vrem în UE şi în NATO, cu oamenii care consideră că Georgescu este salvatorul naţiunii? Unde ne întâlnim pentru a ajunge la un compromis?

Suntem parte din aceeaşi naţiune, ne iubim şi avem un teritoriu pe care putem să construim, “#cel mai solid, şi anume legăturile noastre de familie. Dar unde ne întâlnim în spaţiul public, cine moderează dialogul?

Din perspectiva asta, faptul că Nicuşor Dan încearcă să se ducă și înspre zona cealaltă mi se pare  de salutat. Mânia – şi ne întoarcem la ceea ce vorbeam la începutul interviului – trebuie să fie canalizată de la vârf. Ea trebuie să se descarce cumva, pentru că altfel va face explozie. Cine vorbeşte cu izolaţioniştii, cu nostalgicii după comunism, cu pro-ruşii? În momentul în care vorbeşti cu ei, nu mai au aceeaşi virulenţă, nu mai au radicalismul din reţea. Ai observat?

 

Nu… Poate la o întâlnire faţă către faţă, nu te-ar scuipa, nu ţi-ar lua gâtul, aşa cum ne ameninţă unii pe reţelele de socializare, dar sunt impermeabili la argumente.

Mihnea Măruţă: Cei radicali şi violenţi nu sunt niciodată mai mult de 5-10 la sută, însă marea masă sunt dezorientaţi şi alienaţi. Nu sunt dornici să dea foc şi să distrugă. Marea masă are nevoie de repere, are nevoie să înţeleagă ce facem noi aici, are nevoie să i se spună că cineva se gândeşte la ei. Aşa cum există câteva focare de dezvoltare extraordinară în România, există şi zone în care tristeţea e foarte mare: acolo există probleme cu alcoolul, există abandon, zone din care se pleacă masiv și în care e multă nefericire.

“Trebuie să regândim ce este omul. Nu-i mai poţi da definiţia clasică”

Revenind la cartea ta, vorbeşti despre o ideologie a unei reţele de socializare care „se naşte din interesul acestei entităţi de a-l desprinde pe utilizator de existența sa obişnuită, de corp şi de grijile curente, pentru ca el să fie conectat cât mai mult timp şi să se dezvăluie pe sine într-o măsură cât mai mare. (…) Afirm că această ideologie în formare, nihilismul virtual, are potenţiale totalitar”. Oferi în carte şi argumente. Cuvântul ideologie îl foloseşti în sens metaforic sau pentru a sublinia că este ceva planificat?

Mihnea Măruţă: O ideologie – ne învaţă filosofia politică – este o explicaţie a realităţii care pleacă de la o idee simplă şi unificatoare. În cazul acesta, ideologia la care mă refer pleacă de la ideea că salvarea din faţa tuturor relelor din realitate este scufundarea în virtualitate. Asta ar fi temelia, ideea unificatoare a acestei tehnologii.

 

Cui foloseşte?

Mihnea Măruţă: Celor care vor să controleze planeta.

 

Citez, din nou, din volumul tău: „Controlul minţii va fi marea miză a următoarelor decenii. Se va încerca prin toate metodele: propagandă, mass-media, social-media, metavers„. Totuşi, nu intrăm puţin într-o zonă a conspiraţiilor?

Mihnea Măruţă: Intrăm, dar ceea ce se întâmplă în ultima vreme ne confirmă că se merge înspre controlul de tipul acesta. Un control al minţilor, al vieţilor noastre, o supraveghere permanentă.

Aici ar trebui să intrăm într-o altă discuţie, fundamentală: din moment ce creăm o specie mai puternică decât noi din punct de vedere al accesului la informaţii, mai putem face faţă acestei specii dacă rămânem doar cu corpul nostru biologic? Este, repet, o întrebare fundamentală.

Dacă răspunsul este nu, atunci trebuie să acceptăm că singura şansă a omenirii de a supravieţui este hibridizarea dintre corpul biologic şi un implant tehnologic prin care să facem faţă inteligenţei artificiale sau chiar să lucrăm împreună cu ea.

 

E terifiantă perspectiva… Am senzaţia că avem în faţă un fel de Frankenstein, o creaţie a omului care a ajuns să ameninţe însuşi omul, însuşi omenescul.

Mihnea Măruţă: Asta pe de o parte. Pe de alta, ceea ce insist să spun în ultima vreme este că acest mediu tehnologic pe care l-am creat nu mai este doar un instrument, ci devine un mediu. E ca apa în care se nasc peştii. Noi nu ne mai concepem vieţile decât cu această tehnologie, ceea ce înseamnă că ea devine un fel de structură prin care percepem şi prizăm realitatea. Nu mai poate fi doar o unealtă, ci devine însăşi structura minţii noastre. Copiii noștri nu mai ştiu să comunice, nu mai ştiu să își caute perechea, să comande de mâncare, să călătorească, să îşi ia informaţiile decât prin intermediul telefonului, ceea ce înseamnă că acesta a devenit organ al corpului nostru. Cu alte cuvinte, corpul nostru se extinde tehnologic, dar nu se extinde parţial, ci se extinde permanent. Nu ne mai concepem vieţile fără acest „organ”. Şi atunci trebuie să regândim ce este omul. Nu-i mai poţi da definiţia clasică. Mă tem că, într-un termen relativ scurt, omul, dacă vrea să facă față viitorului, nu mai poate să rămână doar cu corpul lui biologic.

 

Recomandări de lectură:

• Mihnea Măruţă, invitat al conferinţelor „Justiţia memoriei”
• „Noua dictatură”, Kai Strittmatter despre supravegherea digitală ca politică de stat în China

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---