Medic Virgil Musta: „Noi, medicii, suntem doar o mână a lui Dumnezeu în procesul de vindecare a oamenilor”

Dr. Virgil Musta. Sursă foto: Spitalul „Victor Babeş” Timişoara

Este unul dintre medicii aflaţi, în cei peste doi ani de pandemie, în linia întâi a luptei împotriva covid-19, tratând sute şi sute de pacienţi. Ceea ce i-a atras şi notorietate şi apreciere, dar şi campanii de denigrare şi ameninţări venite dinspre adepţi ai teoriilor conspiraţiei şi propagandişti anti-vaccin.

Pentru că numele său este asociat mai cu seamă acelei perioade, l-am invitat pe doctorul Virgil Musta, șeful Secției de Boli Infecțioase II de la Spitalul de Boli Infecţioase şi Pneumoftiziologie „Victor Babeș” din Timișoara, la un dialog nu doar despre modul în care pandemia a fost văzută şi trăită din spital, ci şi despre munca sa de o viaţă printre viruşi şi bacterii, despre legătura sufletească pe care o are cu pacienţi de-ai săi, despre salvări miraculoase, cazuri pe care manualul şi statisticile le considerau pierdute, despre credinţă, despre familia sa, Virgil Musta fiind descendent al unei vechi familii clericale, dar şi liberale bănăţene.

 

„În timpul pandemiei, Spitalul «Victor Babeş» din Timişoara şi-a căpătat statutul de Centru de Excelenţă în domeniul Covid”

CV Virgil Musta

A absolvit, în 1984, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, din Timişoara, specialitatea Boli Infecţioase. Din 2003 este doctor în Ştiinţe medicale.

Din 1998 este medic primar boli infecţioase la Spitalul de Boli Infecţioase „Victor Babeş”, din Timişoara, şi, din 2003, şef lucrări la disciplina Boli infecţioase în cadrul UMF Timişoara.

Domnule doctor Virgil Musta, la interviul anterior, într-un val al pandemiei de covid cu multe victime, am discutat pe fugă. Alergaţi, atunci, între saloane, câte 12-13 ore pe zi. Sunteţi în acelaşi ritm?

Nu, nici nu ştiu dacă am fi putut rezista la ritmul pe care l-am avut în prima perioadă a pandemiei, o perioadă foarte grea chiar până la sfârşitul anului trecut. A fost infernal. Şi nu doar în spital. Munca noastră s-a prelungit şi după plecarea din spital, axată pe comunicarea cu oamenii, pe întâlniri prin diferite companii şi instituţii pentru a le explica oamenilor ce trebuie să facă în pandemie, ce trebuie să cunoască pentru a manageria mai bine această boală. Una dintre problemele pe care le-am avut a fost că, din diferite motive, pacienţii veneau foarte târziu la spital, şi atunci trebuia să-i convingem că şansa lor în a face faţă bolii e mult mai mare dacă se prezintă în timp util la medic.

 

Practic aţi luptat atunci nu doar cu boala, ci şi cu un imens şi agresiv val de dezinformare, care promova fel de fel de teorii ale conspiraţiei. Aţi avut şi de schimbat percepţii, mentalităţi.

Dar, dar am considerat că face parte din munca mea. Comunicarea este esenţială în momente de criză. Pe de o parte, am avut o muncă la patul bolnavului şi de management terapeutic prin intermediul telefonului, pe de alta, una de organizare a activităţii în spital astfel încât să ducem spre minim riscul de contaminare al nostru, al personalului medical, dar şi al pacienţilor non-covid, care au beneficiat de servicii medicale pe toată durata pandemiei, în ambulatoriu.

Am făcut faţă cu bine acestor provocări pentru că am avut o echipă profesionistă, de încredere, care a respectat regulile. Apoi, cu modelul nostru am ajutat la organizarea circuitelor funcţionale şi la alte spitale şi secţii care se ocupau de pacienţii covid, pentru a diminua riscul de infectare a personalului.

 

Aţi avut şi scheme de tratament care au fost preluate de alte spitale?

În prima perioadă a pandemiei, până nu exista un protocol de tratament, fiecare dintre noi tratam în funcţie de ce aveam la dispoziţie şi de cunoştinţele pe care le aveam la momentul respectiv despre virus. Am colaborat foarte bine cu Institutul „Matei Balş” din Bucureşti, condus de domnul profesor doctor Streinu Cercel, care ne îndruma. În prima fază a pandemiei am folosit mai multe scheme de terapie, cu rezultate bune, de aici am şi dobândit notorietate, ceea ce m-a ajutat să primesc invitaţii, să pot participa la cele mai importante conferinţe internaţionale organizate online în perioada respectivă, cu cei mai prestigioşi profesori de boli infecţioase din lume, din UE, Anglia, SUA, China, ţări care aveau o experienţă mai bogată decât noi şi posibilităţi de diagnostic superioare. M-a ajutat să înţeleg mai bine boala, să găsesc din timp soluţii şi, uneori, să pot acţiona înaintea altor profesori în mecanismele patogenice ale bolii. Astfel că, încetul cu încetul spitalul nostru şi-a căpătat statutul de Centru de Excelenţă în domeniul Covid, ceea ce a avut ca principal avantaj posibilitatea dotării cu echipamente perfomante, primirii în permanenţă a tuturor medicamentelor necesare tratării acestei patologii, dezvoltării spitalului în interesul pacienţilor noştri.

În străinătate, regula spune că nu poţi folosi un medicament care nu este avizat pentru boala respectivă decât în studii clinice. La noi este acceptată folosirea unui medicament avizat off label, adică să fie utilizat pentru o alta boală decât cea pentru care a fost avizat. Aşa am reuşit să folosesc cu succes unele scheme de tratament. Aceste terapii au fost apoi incluse în protocolul naţional, făcut pe baza recomandărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ale European Medicines Agency, ale Centers for Disease Control and Prevention şi astfel ne-a permis să avem un cadru legal în care să folosim medicaţia.

Ceea ce am reuşit noi, la Spitalul „Victor Babeş” din Timişoara, ceea ce cred că a avut un rol terapeutic important, a fost particularizarea schemei de tratament. Într-adevăr, covid este o boală, dar fiecare pacient are particularităţi proprii, ceea ce ne-a determinat să recurgem la o abordare personalizată a pacientului. De exemplu, erau pacienţi care aveau afectat mecanismul de coagulare, iar acesta crea cele mai mari pagube organismului; în cazul lor, tratam această problemă. Erau alţi pacienţi în cazul cărora sindromul inflamator producea pagube, aşa că tratam sindromul inflamator. Mai mult, încercam să depistăm precoce aceste tulburări, pentru că, dacă acţionezi la debutul bolii, ai şanse mai mari de reuşit în tratamentul aplicat ei.

 

V-a afectat şi pe dumneavoastră?

Da am fost şi eu afectat, dar în acest an când eram vaccinat şi circula tulpina Omicron, astfel încât am făcut o formă uşoară de boală.

 

Cum am ajuns ca pandemia să dea înapoi?

De mai bine de zece ani, noi ne aşteptăm la o pandemie. Nu ne aşteptam la un virus din familia Corona, ci la unul gripal, pentru că gripa are particularităţi ce creează premisele apariţiei unei noi tulpini care, nefiind cunoscută de către sistemul imunitar al omului, poate genera o pandemie. Din acest motiv, aveam alerte epidemiologice de câte ori apăreau tulpini noi de gripă, în diferite zone ale lumii. Aveam alerte epidemiologice şi când, de exemplu, apăreau cazuri de ebola, pentru că are o contagiozitate mare şi se poate propaga rapid. Exista riscul că, dacă acest virus, ajunge în Europa şi nu este izolat, să dezvolte o pandemie în cazul căreia mortalitatea era mult mai mare decât în cazul coronavirusului. Ebola nu are o contagiozitate similară covidului, dar nu poate nimeni garanta că, în caz de pandemie, rămâne la fel. Aţi văzut că şi Sars-Cov2 la început a avut o contagiozitate de 40-50 la sută, iar în varianta Omicron a ajus să aibă peste 90 la sută, un procent de contagiozitate pe care îl avem doar la virusul rujeolic, varicelo-zosterian.

Natura îşi are regulile ei de a proteja omul: în momentul în care a crescut contagiozitatea virusului, ceea ce a făcut ca un număr foarte mare de persoane să se contamineze, s-a ajuns la o oarecare imunitate, e adevărat nu foarte durabilă, dar care totuţi realiza o oarecare protecţie, mai ales împotriva formelor severe, iar în acelaşi timp a scăzut şi patogenitatea virusului. Aşa am ajuns acum, după aproape doi ani de pandemie, să nu mai avem forme severe ale bolii, ceea ce face ca, încetul cu încetul, să se schimbe pandemia şi în mod natural, nu doar prin contribuţia medicală. Acest lucru s-a întâmplat şi în pandemia de gripă spaniolă, din  1917.

În managementul pandemiei de covid, cel puţin în Timiş şi în Arad, am avut un sprijn extraordinar din partea comunităţii; la început foarte multă lume, din difreite domenii, s-a oferit să ne ajute. În acest context am fost sprijiniţi de o echipă de softişti pentru a face un program-pilot pentru pacienţii covid pe care l-am folosit iniţial în spitale – se introduceau datele pacientului într-o bază de date, iar programul indica stadializarea bolii şi, având în vedere aceste infornmaţii, se făceau recomandările de terapie –, iar apoi l-am transferat medicilor de familie; fără ajutorul lor noi, în spitale, nu am fi putut face faţă valului mare de infectări, în special în ultima partea anului 2021. Astfel am realizat o comunitate  care a luptat împotriva covid. Acest proiect, realizat la noi, folosit iniţial în Timiş şi Arad, a fost evaluat de OMS ca fiind un foarte bun model de practică medicală în caz de pandemie şi probabil va fi propus să fie folosit şi în alte ţări, când vor apărea situaţii similare.

 

„Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost o pandemie de gripă”

Câţi pacienţi covid aţi avut internaţi la Spitalul „Victor Babeş” în perioada pandemiei?

Peste 2000, dar nu am o cifră exactă.

 

Mortalitatea în ce procent a fost?

Cele mai multe pierderi de vieţi le-am înregistrat în lunile octombrie şi noiembrie 2021, când era un număr foarte mare de cazuri, cu tulpină Delta – o tulpină patogenă – şi care a afectat persoanele nevaccinate, în vârstă sau pe cele cu factor de risc. România a stat, din păcate, foarte rău în ceea ce priveşte vaccinarea, situaţie care a dus la această rată mare de mortalitate, spre deosebire de alte ţări care au avut, în valurile de început ale pandemiei, o mortalitate mai mare decât România, dar care au reuşit, prin vaccinare, să ţină sub control pandemia exact în vârful valului Delta. Am făcut o statistică şi m-am uitat şi la statisticile din Europa: am constatat că am ţinut foarte bine sub control primul val. După aceea, încet, încet, lucrurile au început să nu mai meargă la fel de bine. Dacă în primul val am fost a opta ţară din Europa ca număr mic de cazuri şi ca mortalitate, am ajuns în perioada octombrie-noiembrie 2021, în valul Delta al pandemiei – moment în care aveam doar 55 la sută vaccinaţi şi în condiţiile în care alte state aveau peste 80 la sută populaţie vaccinată –, să fim, alături de Bulgaria şi Ungaria, pe primele locuri în ceea ce priveşte mortalitatea la mia de locuitori.

 

Aş spune că s-au văzut efectele agresivei propagande anti-vaccin, ale campaniilor împotriva sistemului medical, ale promovării de fel de fel de teorii ale conspiraţiei…

Trei aspecte au contribuit la această situaţie: faptul că oamenii nu au fost vaccinaţi şi faptul că, odată infectaţi, veneau foarte târziu la medic, nu aveau încredere în spitale, în medici care, vă amintiţi, au fost ţinte ale unor campanii prelungite de discreditare. Mulţi nu veneau decât atunci când nu mai puteau să răsufle, iar nouă, ca medici, ne era foarte greu să mai facem ceva. În al treilea rând, avem o populaţie foarte bolnavă, există multă patologie îndeosebi cardio-vasculară şi pulmonară – suntem pe primele locuri în Europa în privinţa morbidităţii cauzate de astfel de boli –, iar acest lucru, s-a văzut, influenţează în situaţii de genul acesta. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost o pandemie de gripă. Bolile infecţioase merg rău pe factorul de risc reprezentat de bolile asociate.

 

„Am primit şi ameninţări, dar nu le-am luat în seamă”

Notorietatea pe care aţi dobândit-o în această perioadă a venit cu reversul medaliei: un val de discreditare. Calomniat, am văzut, aţi fost. Aţi primit şi ameninţări?

Am primit, pe sms, dar nu le-am luat în seamă. Nu le-am considerat ca fiind mesaje care să îmi pună într-adevăr probleme de securitate, erau înjurături şi ameninţări mai uşoare. A fost o perioadă foarte dificilă… Ca să poţi avea rezultate bune, ca medic, ai nevoie de colaborare cu oamenii, ai nevoie ca pacienţii tăi să aibă încredere în tine, lucru valabil în orice patologie, pentru că încrederea şi starea psihică bună a pacientului fac aproape jumătate din munca medicului. Am avut pacienţi care au venit în stare foarte gravă, cu mai mult de 80 la sută afectare pulmonară, oameni în vârstă, cu patologii asociate şi care, când m-au văzut, mi-au spus: „Domnule doctor, dacă am ajuns la dumneavoastră, sunt sigur că voi fi slavat.” Extraordinar cât de mult contează psihicul în bolile infecţioase!

 

„Ca medic trăieşti drame alături de pacienţi, te ataşezi de ei”

Ce v-a atras la această disciplină, la medicina infecţionistă?

Am ajuns medic printr-o conjunctură. Elev la Liceul „C.D. Loga” fiind, visam să studiez fizica atomică, dar pentru că facultatea era la Bucureşti, am optat pentru medicină. În anul VI de facultate, când am făcut specialitatea de boli infecţioase şi apoi în timpul stagiaturii, mi-am dat seama că îmi place foarte mult această specialitate, o specialitate grea, pentru că integrează noţiuni din multe alte specialităţi, de la cardiologie şi boli metabolice, la boli renale. Diferenţa este că etiologia este infecţioasă.

 

Lucrând în permanenţă printre viruşi şi bacterii, într-un mediu cu un grad mare de contagiozitate,  nu  vă expuneţi unui plus de risc profesional?

Teoretic, da, dar organismul este în aşa manieră constituit încât are mecanisme de protecţie, de imunitate. Dacă nu aş fi vaccinat, dacă aş avea o patologie care să îmi scadă imunitatea, atunci aş fi mai expus, dar altfel organismul îşi face treaba. Bineînţeles, respect regulile de igienă şi de protecţie la care obligă intrarea în contact cu pacienţi potenţial contagioşi.

 

În condiţiile în care medicina a evoluat foarte mult, care este, care a rămas boala infecţioasă care implică cele mai mari riscuri?

Mi-e greu să vă răspund, nu ştiu dacă a fost făcută o astfel de clasificare. Sunt însă destule boli cu mortalitate foarte mare, cum sunt, de exemplu, febrele hemoragice date de virusul Ebola ori de virusul Marburg. Dar pot duce la afecţiuni severe şi infecţiile date de un anumit tip de streptococ sau cu germeni gram-negativi care sunt foarte patogeni, având o toxină care produce şoc şi coagulare intramusculară diseminată rapid şi care, teoretic, au o mortalitate de 80 la sută. Severitatea unei infecţii nu este dată însă doar de agentul patogen, contează foarte mult rezistenţa organismului şi alţi factori de risc, alte boli pe care pacientul le are.

Mortalitatea este cauzată de faptul că, de multe ori, pacienţii vin târziu, când deja sunt declanşate nişte mecanisme foarte greu de întors, care degradează organismul. Am avut situaţii de genul acesta şi în infecţia cu Sars-Cov2, şi în cea cu virusul gripal, în cazuri de meningite, encefalite, septicemii. Sunt afecţiuni date de diferiţi agenţi patogeni care pot da mortalitate în orice spital, în orice ţară.

 

Vă mai afectează când pierdeţi pacienţi sau spiritul de autoconservare v-a ajutat să dobândiţi o imunitate emoţională, să o numesc aşa?

Ca medici, suntem, poate, mai imuni emoţional în faţa unor astfel de situaţii în comparaţie cu oamenii care nu sunt obişnuiţi cu ele, dar de marcat ne marchează. Este imposibil să nu se întâmple aşa, mai ales că, de multe ori, ca medic trăieşti drame alături de pacienţi, te ataşezi de ei. De fiecare dată când pierdem un pacient, intrăm în propria noastră conştiinţă şi analizăm dacă am făcut tot ce a ţinut de noi. Nu este uşoară medicina, cu atât mai mult nu sunt uşoare aceste situaţii.

 

„Cel mai mult, în pandemie, m-a afectat faptul că am avut foarte puţine momente alături de fiica mea”

Cu ce antidot răspundeţi la zile din acestea care vă încarcă negativ din punct de vedere emoţional?

Antidotul stă în momente de relaxare, de bucurie pe care le trăiesc împreună cu familia mea, în cele în care fac sport, ascult muzică sau merg în excursii: am un grup de prieteni vechi şi foarte buni şi care mă ajută să depăşesc astfel de momente dificile.

 

În timpul pandemiei, aţi trecut şi dumneavoastră printr-un episod de burn-out, care a afectat mare parte din personalul medical aflat în linia întâi de luptă cu acest virus?

Cred că nu a fost vreun cadru medical care, după o perioadă dificilă sau în momentele cele mai grele ale pandemiei, să nu fi trecut printr-o astfel de stare. Deci, da, am trecut şi eu prin aşa ceva, dar am o fire foarte optimistă, pozitivă care m-a ajutat să depăşesc aceste momente, dar cu toate acestea stresul m-a afectat şi pe mine. Cel mai mult m-a afectat faptul că am avut foarte puţine momente de răgaz pe care să le petrec cu fiica mea, cu familia. Fie eram la spital, fie mă aflam în consultaţii telefonice uneori până la miezul nopţii, aşa că nu mai aveam timp de familie. La un moment dat fiica mea mi-a reproşat că, practic, eu nu mai sunt împreună cu ei. Acest lucru m-a durut foarte tare.

 

„Am salvat cazuri pe care manualul şi statisticile le considerau pierdute

„Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar medicii sunt şi ei oameni. Medicii care au acest har reuşesc şi minuni”, declaraţi într-un interviu. Aţi simţit vreodată că, de la un nivel superior, s-a lucrat prin mâna dumneavoastră?

Da, am simţit şi sunt convins că acest lucru este real pentru că am salvat cazuri pe care manualul şi statisticile le considerau pierdute; cred însă că nu am fost eu cel care i-am salvat pe aceşti oameni, că Dumnezeu a lucrat prin mine şi a vrut să-i salveze.

Am avut şi altfel de situaţii, în care am avut pacienţi a căror stare de sănătate nu prevestea o involuţie a bolii, o complicaţie severă, mi-au spus: „Domnule doctor, eu peste două zile nou voi mai fi aici”. Le spuneam că e imposibil, că nu au de ce să se teamă şi, cu toate acestea, a intervenit o situaţie acută care a dus, într-adevăr, la moarte…

Sunt convins că noi, medicii, suntem doar o mână a lui Dumnezeu în procesul de vindecare a oamenilor. Asta, însă, se întâmplă dacă ai credinţă.

 

Credinţa aţi dobândit-o trecând prin anumite experienţe de viaţă sau aţi „moştenit-o”, fiind crescut în acest spirit? Le reamintesc cititorilor că sunteţi descendent al unei vechi familii clericale bănăţene: străbunicul dumneavoastră, Filaret Musta, cu studii universitare teologice la Leipzig, a fost arhimandrit de Caransebeş, episcop al Caransebeşului, preşedintele de onoare al primului Senat al României Mari şi fiu de preot, la rândul său. Bunicul dumneavoastră, Virgil Musta, a fost protopop, timp de peste 60 de ani, la Episcopia Caransebeşului.

Am fost crescut în acest spirit, în familie. Chiar dacă părinţii mei nu au fost clerici, aveau o educaţie în acest sens, de la bunicii, de la străbunicii mei, educaţie pe care mi-au dat-o şi mie. Credinţa nu doar că se învaţă, se educă, dar poate fi şi experimentată şi este întărită de experienţe de acest gen. În plus, nu e suficient să o cunoşti, trebuie practicată pe tot parcursul vieţii.

 

„Singura politică pe care am considerat că trebuie să o fac este cea a pacientului”

Tatăl dumneavoastră, Horia Musta, a fost preşedinte al organizaţiei Tineretului Liberal din perioada interbelică, absolvent al Facultăţii de Drept, în anii ’30. A fost ofiţer pe frontul de est între anii 1941-1944, şi decorat de Regele Carol al II-lea. Cu astfel de „probleme de dosar”, cu o asemenea ascendenţă, în familia dumneavoastră nu a fost resimţită prigoana comunistă, prin condamnări la închisoare, prin deportări?

Au fost mai multe consecinţe negative ale faptului că provenea dintr-o familie clericală, liberală, în familia noastră fiind şi parlamentari liberali, la începutul secolului trecut. Tatăl meu şi el a avut de suferit: şi-a pierdut locul de muncă şi a fost obligat să lucreze în mină. Eu, fiind născut mai târziu, nu. Când m-am născut, tatăl meu depăşise deja momentele grele prin care trecuse. Credinţa l-a salvat şi a putut depăşi acele momente.

 

La începutul anului 1990, tatăl dumneavoastră a fondat PNL Timiş. Nu aţi fost tentat să intraţi în politică?

Nu, nu sunt în politică, deşi tata a instat şi să intrăm în PNL şi noi – eu şi fratele meu (medicul gastroenterolog Ioan Musta – n.r.). M-am spus că nu vreau să fac politică, cea pe care am considerat că trebuie să o fac fiind politica pacientului, căruia să mă dedic întrutotul.

 

În aceşti ani de medicină, care este ce maii importantă lecţie de viaţă pe care aţi deprins-o?

Indiferent de meserie, există câteva elemente care stau la baza lucrului temeinic şi profesionist făcut: să depui efort continuu, să ai continuitate să fii inovator sau îndrăzneţ, să fii modest şi să ai credinţă. Aceste elemente stau, cred, la baza succesului. De aceste lucruri am încercat şi eu să ţin cont.

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.