Mecanismele orbirii

Este nevoie de ceea ce în engleză se cheamă “revisiting the past”. Nu pentru a-l rescrie conjunctural şi conjuncturist, ci pentru a decela semnificaţii devenite tot mai limpezi în timp. O etică a neuitării, în sensul definit de Monica Lovinescu, ne asigură rezistenţa la diversele tentative mistificatoare.

La moartea lui Corneliu Coposu (1914-1995), veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu (1911-1997) a recunoscut public că opţiunea democratică de-o viaţă a liderului ţărănist fusese cea corectă, nu a sa. Era o mărturisire pe care Ion Iliescu (n. 1930) nu a simţit niciodată chemarea de a o face. De-a lungul anilor, bătrânul politruc a revenit la tema alegerilor din 20 mai 1990 şi a negat vehement că ar fi fost Duminica Orbului. Obişnuit să debiteze minciuni fără să clipească, Ion Iliescu a fost regizorul şi beneficiarul spectacolului menit să poleiască “democratic” regimul autoritar instalat pe ruinele dictaturii lui Ceauşescu.

Pentru cei mai tineri, accentuez că România abia ieşise, ambiguu, spasmodic şi violent, dintr-un regim ilegitim şi criminal care durase peste patru decenii, că informaţiile publice erau controlate, mistificate şi manipulate de instituţiile puterii simbolice exercitată de FSN, că nu exista altă televiziune decât aceea condusă mai întâi de mitomanul cabotin Aurel-Dragoş Munteanu (1942-2005), apoi de poltronul amoral Răzvan Theodorescu (1939-2023) şi de securistul Emanuel Valeriu (1925-2012), că frica nu dispăruse din suflete, nici bezna din minţi. De-aici şi sintetica formulare: “Aţi prostit poporul cu televizorul!”

Liderii Opoziţiei au cerut amânarea alegerilor, măcar câteva luni, insistând pe necesitatea ca oamenii să se dumirească şi să poată vota în cunoştinţă de cauză, nu orbeşte. Iliescu şi şleahta sa au acţionat în mare viteză, au ponegrit manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, au augmentat, prin toate mijloacele, panicile colective. Sloganul vechilor şi noilor comisari era: “Noi nu ne vindem ţara”. Mândri de obscurantismul în care se bălăceau obscen, ei proclamau: “Noi muncim, noi nu gândim!”

Se năştea cultul noului lider, variaţiunea românească pe tema “Mesia socialismului cu chip uman” – “Iliescu apare, soarele răsare!”. Votul devenea unul deschis resentimentar, motivat de un antipluralism visceral. Muncitoarele de la Apaca înamorate de băiatul în pulover roşu şi muncitorii de IMGB chemaţi “să facă ordine” erau de fapt condiţionaţi psihologic şi ideologic să deteste şi să urască procesul democratic – “Pe Iliescu îl iubim, îl votăm tot anul/Ca să moară de necaz, Raţiu şi Câmpeanu!”

Am scris în România Liberă, în iunie 1990: “Tragedia României a fost că în câteva luni s-a trecut de la starea de graţie la starea de greaţă”. Ion Iliescu este principalul responsabil pentru constituirea şi perpetuarea unui sistem nu ticăloşit, ci ticălos. Iar din paraleul cu spume la gură de-odinioară n-a rămas decât o umbră mucegăită care secretă periodic bâlbâieli incoerente.

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News