Incomoditatea adevărului

Gabriel Liiceanu. Foto: Cosmin Bumbuţ

Azi am recitit Dragul meu turnător. Carte care nu iartă. Peste 400 de pagini de chirurgie morală. Cum să ierţi când ei îşi fac de cap în continuare? Când, departe de a se căi, îţi dau cu tifla?

Printr-o sinceritate ce poate irită, dezarma sau delecta, Gabriel Liiceanu este un personaj incomod. Pur şi simplu, nu se autocenzurează. Spune ce crede, ce simte. Este mereu în căutarea Binelui, chestie care pe unii îi scoate din sărite.

“N-a fost dissident”, exclamă cei care oricum nu dau doi ani pe disidenţi. Apelul către lichele avea ceva patetic. Dar nu era viaţa noastră însăşi patetică? Unii preferau să aspire praful abject al noilor colaboraţionisme. Nu el. Poate fi abrupt, dar nu o face cu gânduri ascunse. Poate fi dur, dar nu nemernic. Este adeseori tranşant, nu însă intrigant.

Ne cunoaştem din toamnă anului 1974. Ne-a prezentat colegul său de la Institutul de Filosofie, logicianul Adrian (Adi) Rezuş. Eram în biblioteca clădirii azi demolată. Fosta casa a lui Nicolae Iorga. Îmi amintesc că Gabriel discuta cu Henri Wald despre Denis de Rougemont. Ori poate despre Keyserling. Despre Europa. Tot atunci, tot prin Adi, l-am cunoscut pe Petru Cretia. Ne leagă nenumărate amintiri. Am purtat bătălii împreună. Admir la Gabriel Liiceanu probitatea, intransigentă, curajul opţiunilor “tari”, sfidarea oportunismelor venale, modernitatea arzătoare a reflecţiilor, imprevizibilitatea lor, refuzul banalităţilor confortabile, respingerea mediocrităţii conformiste. În acea epocă sordidă, prietenia lui cu Constantin Noica, Henri Wald, Petru Creţia, Imre Toth şi Andrei Pleşu era suspectă. O fi cumva evreu? O fi armean? Doar l-a publicat pe David Armeanul. Legat sufleteşte de “fugarii” Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Politrucii erau derutaţi.

A făcut enorm pentru renaşterea culturii româneşti după noaptea totalitară. A făcut-o cu entuziasm şi altruism. Poate fi dificil, dar este consecvent de bună-credinţă. Este uneori pătimaş, se înfierbântă uşor, dar ştie să ierte. Este un om fundamental bun la suflet. Bunătatea presupune o doză de candoare. El o are. Asta îl ridică deasupra detractorilor săi.

Acestea sunt sentimentele şi convingerile mele la ceasul când prietenul meu Gabriel Liiceanu împlineşte 83 de ani. Dacă ar fi să aleg o clipă emblematică din aceste aproape cinci decenii de prietenie, ar fi momentul când la “Cocoşatul” l-a iniţiat pe fiul meu Adam în deliciile bucătăriei româneşti.

La Mulţi Ani cu noroc, pace şi sănătate!

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News