Eschatologia spaţiilor închise

Fenomenul legionar a însemnat exaltarea unei imaginare comunităţi organice. A fost un nihilism autohtonist. Se postula şi se celebra un presupus instinct naţional înrădăcinat în vraja inefabila a Tradiţiei, într-o matrice emoţională infraraţională şi în refuzul meschinei aritmetici burgheze.

Detestata modernitate este prin definiţie distructivă. Pentru Nae Ionescu şi adepţii săi, democraţia parlamentară era un regim bolnav. Pentru a restaura corpul sănătos al naţiunii, era nevoie de un sistem musculos, emancipat de prejudecăţile sentimentale ale Luminilor. Gândirea reacţionar-revoluţionară din România se regăsea în revolta filosofului fascist italian Julius Evola împotriva lumii moderne. “Ur-Fascism”, spre a relua termenul lui Umberto Eco.

Un trumpist roman mă acuza recent că aş fi de fapt un ignorant în privinţa filosofiei de dinaintea secolului XIX. N-am spus niciodată că aş fi exegetul Sfântului Toma ori al lui Spinoza. Dar sunt specialist în ideologii şi instituţii totalitare. Le cunosc şi le “recunosc”.

Nae Ionescu a fost iniţial un admirator al lui Georges Sorel, doctrinarul mitului politic şi ideologul virtuţilor purificatoare ale violenţei. Profesorul de logică de la Universitatea din Bucureşti era predicatorul unui mod de a filosofa în care se întâlneau activismul metapolitic, riscul existenţial şi romantismul metafizic. Gânditorul era mereu în căutarea Pastorului Suprem, a Cârmaciului, a Stăpânitorului, a Voievodului căruia să i se închine extatic împreună cu emulii săi. Mai întâi, Carol al II-lea. Apoi Căpitanul. Nae Ionescu era în vorbe anti-filistin şi vorbea transpus despre asceză, sfinţenie, jertfă. În viaţa reală, era un hedonist.

Teologul-poet şi jurnalistul Nichifor Crainic nu poza în condottier. Ştia cum să navigheze oportun şi oportunist în apele tulburi ale politicii. Respingea instinctiv democraţia constituţională, admira fascismul mussolinian şi Estado Novo al lui Salazar. Erau punctele sale cardinale în haosul liberalismului putred. Alţi admiratori ai dictatorului portughez au fost Mircea Eliade şi Mihail Manoilescu. De precizat că salazarismul nu a fost un fascism „clasic”. Dar a fost o dictatură poliţienească, o autocraţie colonialistă cu certe trăsături totalitare. Eliade însă îl vedea în 1942, în plină conflagraţie mondială, ca antipodul sterilului materialism democratic: „Este posibilă o revoluţie spirituală? Este realizabilă istoriceşte o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea întrebări.” Nesurprinzator, Eliade a rămas ataşat gândirii lui Evola şi a corespondat cu acesta şi după război. Relaţia s-a destrămat după ce Eliade a devenit profesor în Statele Unite. Influenţele reciproce au fost însă durabile.

Gânditorul politic italian Furio Jesi (1941-1980) le-a analizat în importanza sa lucrare despre “cultura dreptei” (cultura di destra). Găsim referinţe la Jesi în corespondenţa dintre Eliade şi Ioan Petru Culianu. Temele întoarcerii la sacralitatea pierdută, la misterul originar sunt acum resuscitate în ideologiile neotradiţionaliste în care fuzionează pesimismul spenglerian, filosofia “trăirii periculoase”, fervoarea mitopoetică, teama de Istorie, iraţionalismul, dar şi mitologia Bunului sălbatic. O revoluţie care priveşte înapoi. Omul nou ca Om preistoric.

De unde venea aceasta atracţie a unor influenţi intelectuali spre formele şi formulele autoritare ale puterii? Am discutat cândva subiectul cu distinsul sociolog israelian Shmuel N. Eisenstadt care îl cunoscuse pe Mircea Eliade la University of Chicago. Fuseseră un timp colegi în cadrul prestigiosului Committee on Social Thought. „Era vorba de o aversiune pentru spaţiile deschise”. Altfel spus, de un magnetism al spaţiilor închise, al certitudinilor veşnice. Leo Naphta din Muntele vrăjit. În termenii lui Eric Voegelin, imanentizarea eschatonului. Purificarea absolută.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News