Cristian Pătrășconiu. Interviu Ioan T. Morar: „Fake News în Epoca de Aur, cartea mea, nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire”

Sursă foto: Digi 24

Fake-News în Epoca de Aur este cel mai recent titlu din portofoliul lui Ioan T. Morar și cartea (editura Polirom, 2020) care asigură „materia” primă pentru dialogul de față. O carte despre care Mircea Mihăieș notează că „Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunisului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția. Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru? Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.”

 

De ce să (ne) mai amintim de Epoca de Aur?

Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem râde, să putem uita și să scăpăm de o povară. Cel puțin eu, după ce am terminat de scris și am dat cartea la tipar, m-am simțit mai liber. Scăpasem de ceva, de niște povești în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că  trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărțim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire.

 

Avem o memorie publică bună/suficientă/activă/adecvată despre Epoca de Aur? 

Din păcate, deși, în mod public, există inițiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deși a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sunt spectaculoase. Nu atât de spectaculoase încât să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Departe de mine gândul trufaș că această carte ar repara situația…Dar am încercat să demistific câteva afirmații de genul „Da, dar Ceaușescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceaușescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înțeles, și eu sunt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tânăr. Dar e de neînțeles când această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.

 

Ce e/cum e Epoca noastră de Aur? O epocă în care, prin forța împrejurărilor de destin, ați trăit ceva mai mult decât mine…

Am trăit până la vârsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceaușescu. Acum îmi e ușor să privesc înapoi și să povestesc, cu detașare, diverse întâmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că suntem condamnați să trăim într-un comunism fără sfârșit, credeam că istoria se va bâlbâi mereu. Nu vedeam nicio ieșire. Iar Ceaușescu părea, ca să zic așa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Și ne puneam speranțele în schimbarea reprezentată de el, de altfel Securitatea întreținea acest zvon, că el va fi urmașul. Chiar se spunea că, atunci când va veni el, se va da pământul țăranilor și se vor înmulți barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată „pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceaușescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs și ea fake-news-uri pe care, de aemenea, am încercat să le demontez.

 

Cum poate exista atâta cenzură într-o Epocă de Aur?

Câtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcția de presă și tipărituri, situația era clară: îți taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceaușescu a desființat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, la mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura și gata, după desființare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicațiilor, redactorul-șef, apoi forul de partid. La Viața studențească se mai adăuga „controlul” din partea UASCR…Nu i se spunea cenzură, erau „observații” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze și cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de versuri la revista Echinox și, când le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz, trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Mașinile de scris erau înregistrate la Miliție, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte dușmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective, (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliția nu avea program) apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atâta vreme ilegal…Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am mașină de scris, era la vedere. Cum să-ți imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o mașină de scris neînregistrată.

Nu s-a vorbit destul despre alt timp de cenzură, a vieții intime, despre fenomenul care a dus la apariția „decrețeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îți indica modul în care să te tunzi…cenzura nu era numai la tipărituri…Șablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rând.

Apropo de cenzură, mă înspăimânt când văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gânditori corecți care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, având experiența anilor ceaușiști, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gândirii amuțirea vocilor non-conformiste, șablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi și prin Epoca Gândirii Corecte! Sănătoși să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.

 

Și, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake-news?

Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceaușescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura și falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie și agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calități inexistente ale cuplului Ceaușescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistența maladivă asupra superiorității socialismului în fața capitalismului sunt stâlpii acelei epoci. Supraviețuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin geerarea continuă a fake-news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) și imagini false care să convingă românii că viața lor e luminoasă. Ceaușescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de luru ale lui Ceaușescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare și uriașe recunoașteri ale valorii lui și, implicit, ale justeții politicii sale interne.

 

Am putea spune că fake-news era un „principiu de funcționare” pentru Epoca de Aur?

Da, categoric. Secția de propagandă era incubatorul fake-news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceaușescu (aici Sabin Bălașa a fost un maestru) sunt tipice pentru cum lucra propaganda. Stejarul din Scornicești, Geniul Carpaților, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Națiunii nu au fost o emanație a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou, Ceaușescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio… Portretul lui Ceaușescu a invadat toate instituțiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.

 

Dumneavoastră ați produs multe fake-news?

Da, în carte este o mică antologie de fake-news-uri produse de mine. Săptămânal în Viața studențească, din când în cînd în Orizont, în almanahuri, în programul săptămânal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat câteva.

 

De ce? Mai precis: ați fost conștient, subconștient sau inconștient făcând așa ceva?

Din toate câte puțin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simțeam nevoia să găsesc o breșă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur și simplu, mă distram de fiecare dată când întâmplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-și imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duși de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariștii, eram niște slujbași supuși. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconștiența de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.

 

Prin ce sunt diferite fake-news de atunci de cele de astăzi?

Dacă vorbim de fake-news-urile produse de propagandă, nu sunt mari diferențe. Ceea ce circulă astăzi ca feke-news, informații trunchiate, reconstruite, întâmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferența este că fake-news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrăditor de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.

 

Ați fi putut avea, în materie de fake-news fabricate de dvs, un asemenea palmares în comunism fără complici?

Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea câțiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca și mine închizând ochii și publicând ceva ce știau că e fake-news. Nu am acționat singur:  Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea și Stelian Tănase, iată, onorată instanță, lista complicilor mei.

 

Ce fel de poveste despre comunism spuneți, de fapt, în Fake-News în Epoca de Aur?

Spun povestea mea, evoluția mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu mă face de râs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laș, un lingușitor al regimului, un turnător al Securității. Și asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărții e o autobiografie de context.

 

Epoca de Aur ca fake-news! Sau e mult prea puțin spus așa?

E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceaușescu, un incult, cu școlaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenușie, ținută în frig, întuneric și înfometată. Iar procesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiță pseudo-științifică numită Prorgramul de Alimentație Rațională a Populației. Deși, cum totul se dădea pe rație, alimentația chiar era rațională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. „Dacă la noi e atât de bine și în Occident e atât de rău, atunci de ce la noi e atât de rău și în Occident e atât de bine?”

 

Și o întrebare „cu manta” care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un „fake” sau a fost comunism autentic?

Chiar nu știu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China? Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Coreea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, și-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost adesea matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o „aplicare” a comunismului ca orânduire statală a adus cu sine restrângerea drepturilor și chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi până în 89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.

 

Care sunt cele mai elaborate 3 farse textuale care sunt legate de numele dvs?

1.Poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României Literare din 1986, apoi, 2. traducerea din cartea de aforsime ale lui Bud Spencer “Piedone”, în Viața Studențească, și, în fine, 3) citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid București. Cu ștampila Comitetului de partid al Muncipiului București și semnătura tovarășului Croitoru, bucuros că sportul e atât de bine oglindit în literatura autohtonă.

 

Dar fake-news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem…

Am avut multe în Viața Studențească, la rubrica Lumi paralele: 1) întâmplarea cu o familie de botaniști brazilieni mâncată de o plantă carnivoră; 2) Povestea tripleților care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori; 3) Știrea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzând perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajați paznici de noapte.

 

În decembrie 1989 ați pus în circulație vreo fake-news?

Nu, dimpotrivă, am crezut în fake-news-urile cu teroriști, am fost vigilent, mi-am pus și eu cocardă tricoloră la braț…Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studențimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieții studențești. Am petrecut noaptea la tipografie…Deci, am participat la fake-news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov…Momentul în care mi s-a aprins beculețul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: “Vrem să construim o societate fără bogați”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.

 

Ați „croit” fake-news și după ce Epoca de Aur a apus?

Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule „făcături” multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, niciun pic de adrenalină…dar realitatea însăși a produs tot felul de întîmnplări aproape de ideea de fake-news. Voi aminti o întâmplare post-revoluționară perfectă pentru discuția noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!

 

De ce aveau nevoie în comunism pentru a „asambla” fake-news?

Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulație: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiștilor (mă rog, la ei era în fișa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliștilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceaușescu, de calități care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut și Elena Ceaușescu în prim plan, și, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică s-au remarcat mulți: mamă eroină, savantă de renume, om de știință recunoscut mondial… Spectacolele omagiale erau, și ele, o competiție: cine scoater lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceaușescu -PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai grețos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei Gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: „În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…” Nu un demiurg, ci doi.

 

Cum (e să) te aperi prin fake-news de comunismul românesc?

Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns…Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic așa. Mă amuzam să văd că pot publica „grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica Poemele Păcii mi se părea interesant să-mi schimb stulul, să scriu ca și cînd aș fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.

 

Când ați fost cel mai aproape să o pățiți de pe urma acestor dihănii textuale?

La un moment dat am forțat cumva, nota, am oferit o traducere din poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gândit să traducă numele și, deci, nimeni nu și-a dat seama că prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Șertineanu, aluzie la comuna mea natală, Șeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Și nu s-a întâmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii Lumi paralele am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui 89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viață, dar atins de muțenie. Povestea întreagă a opririi rubricii se află în carte…Nu o dezvălui acum.

 

Recomandați (consumul de) fake-news? Îl recomandați în vreo situație?

Acum e simplu, alegi fake-news-ul care corespunde gusturilor tale, ca și cum ai alege ce parfum, ce esență să aibă înghețata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întâlnim fake-news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăți credule. E strămoșul fake-news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani o carte de spre fake news în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerință, o necesitate a omului, să citească și minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu știu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau cum zicea  Ceaușescu, „prin abstract”) s-ar putea stăvili fake-news-urile, cum vă imaginați campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake-newsuri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sînt perioade de abundență (iar îl citez pe Ceaușescu: „abudență din plin”) a fake-news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.

 

Au existat membri de partid și/sau securiști care au fost interesați să aprofundeze din creațiile personajelor inventate de dvs?

De la cabinetul tovarășului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR, a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei și de aceea nu vreau să-l știrbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar așa, mai de boxer) și cred, ar fi fost o pierdere pentru toți să afle că e vorba de un fals.

 

Ați avut pentru aceste farse textuale maeștri, „inspiratori” sau au venit firesc, ca de la sine?

Pentru fake news, recunosc, am citit o schiță a lui Iosif Costinaș, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiță literară, cu aparența de reportaj, o schiță umoristică. Și mi-am spus că aș putea scrie    și eu astfel de întîmplări, mai puț’in apropiuate de literatură și mai aproapiate de jurnalism. În materie de poeți și poezii inventate, desigur, știam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identități.

 

Ați trăit în „Lumi paralele”, nu?

Da, lumea în care am trăit până în 89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întâlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp) dar și cu alți cetățeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea Liberă (azi, din ce în ce mai puțin liberă) când povestesc despre Epoca de Aur sunt privit cu o oarecatre neîncredere. Sigur, există oameni de stânga care cred ca și Iliescu, atunci, în decembrie 89, că Nicolae Creaușescu doar a întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulți mă întreabă cum am rezistat. Și le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi funamentale, din cărți cu circulație clandestină. Faptul că aveam doar două ore de program, pe zi la tv, și acelea de neurmărit, ne-au împins mai mult spre lectură, spre dezbateri culturale undeground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscriși la cursurile Școlii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm și să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme și altele.

Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în pușcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închiși în pușcării grele: au învățat, au discutat, și-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari și au luptat situându-se într-o lume paralelă.

Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar și despre asta, cum s-ar zice, „mai departe scrie-n carte”.

 

Articol publicat și în revista Ramuri.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.