Claritate morală despre Anii urii


Foto: Radu Sandovici / Humanitas

Ultima operă politică din seria scrierilor lui Horia-Roman Patapievici este (și) documentul, major, de neocolit, al unei conștiințe înalte, înzestrate cu o forță neobișnuită de a spune istoria – străluminată de claritate morală a –anilor urii. Este o carte, cu altă formulă pe care H.-R. Patapievici o folosește des, „spre binele din noi”.

 

 

În Povestea insulei Humanitas – cartea despre ”patria sa mică” –, Gabriel Liiceanu notează și reamintește totodată, în memorabilul portret pe care îl face unuia dintre marii săi prieteni, între altele, cum „pe urma legii morale kantiene înscrise în sufletul nostru și a exigențelor est-etice ale Monicăi Lovinescu, Horia Patapievici a introdus în discursul public de la noi sintagma «clarității morale» (opusă «orbirii morale» a corectitudinii politice) ca regulă absolută a judecății etice și a comportamentului individual. Când l-am întrebat cum a ajuns la această formulare, mi-a răspuns că a descoperit-o prin simpla translatare a rigorii regulilor carteziene de îndrumare a clarității gândirii asupra rațiunii practice și a comportamentului uman”. Și, spune mai departe. Gabriel Liiceanu: „Ei bine, întruparea acestui spirit rar, unul dintre cele mai frumoase pe care le avem și care, nu mă îndoiesc, se va dovedi că a marcat decisiv istoria ideilor în cultura noastră, s-a bucurat de confirmarea excepționalității sale prin prigoană, înjurătură și ură. Beneficiază și el de criteriul pervers al omologării reușitei cu ajutorul negativului. În țara neașezată în care trăim, ura provocată în rândul mișeilor a devenit singurul etalon al împlinirii. Iar Horia, din acest punct de vedere, a reușit din plin”.

Vom descoperi cu asupra de măsură două din notele tari ale portretului rezumat mai sus – și „claritatea morală”, și narațiunea, compusă din mai multe relatări cu caracter confesiv, despre „omologarea prin invectivă” – în ceea ce Horia-Roman Patapievici însuși numește, cu privire la cartea Anii urii, „ultima mea carte de comentariu politic”. Privilegiez, în sugestia sumară de ghidaj pe care îl propune textul de față, această modalitate de a intra în cartea lui Horia-Roman Patapievici: și anume,pentru literatura est-etică, pentru biblioteca politică și politologică de la noi din ultimii 10-15 ani nu cred că există vreo altă carte care să pună, atât de sus, atât de sensibil (pentru că ea e și atât de personală) și atât de adânc, claritatea morală la lucru așa cum e cazul cu Anii urii. Obligatoriu de adăugat că, operă complexă, Anii urii se pretează multor altor „decupaje”, grile de lectură, interpretări.

A lucra cu claritate morală la purtător înseamnă, elementar, a refuza minciuna. H.-R. Patapievici scrie, de altfel, despre sentimentul acut pe care l-a avut și pe care îl are față cu această chestiune, „că există undeva o minciună și că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag”. Pentru că, „devenită prin mistificare și distorsiune ortodoxia morală a unor politici din ce în ce mai agresive, minciuna asta ne-a marcat viețile atunci și continuă să ni le infecteze și acum”. Claritate morală înseamnă, de asemenea în mod fundamental, și a vedea trasabilitatea minciunii. „Scopul, atunci și acum, era controlul statului. Ocuparea lui era numai o etapă”, notează Patapievici, în acest sens. Și adaugă: „Pentru a fi permanentă, ocuparea trebuie urmată de transformarea sistemului legal într-un sistem de legalizare a ilegalității”. Aceasta transformare reprezintă un proces complicat, cu multe momente de violență (simbolică, dar și, uneori, cât se poate de concretă).

A vedea articulațiile elementare ale acestui proces, dar și, totodată, a ieși din minciună, a fi un practician al clarității morale, înseamnă, între altele:

a) a înțelege că minciunile care fac uz de limbaj politic pus pe „repeat” pot ajunge psihoze colective;

b) că, pentru a ajunge „la maturitatea” răului din ele, aceste pshihoze au nevoie de „un alibi emoțional mai puternic decât politica, cum ar fi frica sau sentimentul unei mari nedreptăți” ;

c) că un „complex politico-meditic” solid așezat în răupoate provoca pagube uriașe, cu atât mai mult, în „civilizația spectacolului” și în epoca în care ”video-puterea” sunt dominante.

Mai înseamnă și a constata:

a) că „fenomenul tipic, care definește temperatura morală sau caracterul vremurilor pe care le trăim, constă în faptul că tonul e dat, în societate, de această majoritate sordidă. (formula complementară acestei afirmații este de consemnat: „nu existența Antenei 3 este problema: audiența ei este problema”);

b) „două corpuri profesionale au furnizat societății noastre cele mai semnificative și mai usturătoare eșecuri intelectuale: corpul jurnaliștilor – „pentru că și-au privit meseria ca pe un mecanism de a produce rapid bani personali, în loc să o asume ca pe o nobilă vocație a adevărului pus la dispoziția opiniei publice” – și corpul politologilor, al specialiștilor în științe politice – „pentru incapacitatea de a gândi situația politică românească în chip profesionist: adică, nu ca militanți politici, nu ca imitatori ai formulelor și verdictelor occidentale, nu ca papagali de specialitate, ci ca specialiști inteligenți care gândesc realitățile prezentului prin principiile trecutului i obțin o veritabilă înțelegere a ceea ce se întâmplă, care ne-ar ajuta pe toți”;

c) că, în legătură cu aceste două corpuri, „pe cât de jalnică și nocivă a fost și este prestația jurnalismului din România, pe atât de sterilă intelectual și nulă cognitiv este prestația puzderiei de politiști care, belferește, a monopolizat învățămîntul superior cu știința lor inutilă (…) În mare măsură din cauza incompetenței morale și a demisiei intelectuale ale acestor două corpuri profesionale, societatea românească de astăzi bâjbâie în semiîntunericul plin de capcane al spațiului nostru publice…”.

De asemenea, înseamnă să înțelegi și să accepți că:

a)„În anii din urmă ai «epocii Băsescu», la noi nu statul a fost totalitar, ci atmosfera socială. Un totalitarism al opiniei dominante și al propagandei prin instigare la ură, care s-a prelungit până azi”;

b) 2012 a fost „anul negru al democrației românești, în care politica și presa au fost înlocuite cu instigarea la ură prin intermediul guvernării”;

c) ura provine din frică; mai precis, că, pentru a înțelege corect ura „trebuie să identifici corect frica. Deoarece trăiește de când se știe în (relativă) sărăcie, marea frică a populației României este pierderea subzistenței prin ieșirea din dependență: adică din lanțul de grijă-supraveghere-aservire-alocare-de-resurse-subzistență care caracterizează și structura socială a societății românești postdecembriste”.

A sta în adevăr și în claritate morală impune nu doar toate acestea – dar, dacă sunt întrunite, sub semnul bunei-credințe și al lucidității, fie și numai cele menționate, fugitiv, mai sus, atunci condițiile necesare pentru a sta în lumina clarității morale sunt, pesemne, îndeplinite. Odată cu această claritate morală, urmează, sugerează autorul, și a înțelege (și a accepta un asemenea, teribil adevăr) că „în acei ani, pe care i-am denumit anii urii, amenințarea cu dictatura a fost transformată, prin alimentarea ei cu teorii închipuite și cu insecurități reale, în sentimentul unei nedreptăți sociale, care, prin exersare, a preschimbat temerile legate de insecuritate într-o insațiabilă și agresivă justificare de sine a urii.” Și că, în anii urii, „noi trăiam pe atunci în urgența pe care ne-o impunea zilnic alianța dintre politcă și televiziuni, de parcă am fi fost clipă de clipă rechiziționați pe câmpul de luptă de o forță de ocupație a sufletelor noastre, care ne soma, ne soma, ne soma, ne soma. Ura față de dușmanul declarat de complexul politico-nediatic era elementul emoțional de inițiere, mobilizare și solidarizare, care își găseau sensul și împlinirea pentru eliminarea și exterminarea lui”. A înțelege aceasta, a afirma aceasta înseamna a denunța minciuna, a ieși din minciună. Înseamnă, așadar, claritate morală!

Încă o dată: ultima operă politică din seria scrierilor lui Horia-Roman Patapivici este (și) documentul – major, de neocolit – al unei conștiințe înalte, înzestrate cu o forță neobișnuită de a spune istoria – străluminată de claritate morală a – anilor urii. Este o carte, cu altă formulă pe care H.-R. Patapievici o folosește des, „spre binele din noi”; sau, pentru cei care nu văd ori, psihanalizabil, refuză să vadă realitatea monstruoasă a „anilor urii” (inclusiv fiindcă au fost arhitecții acestora), ar putea fi, în sensul chiar al unei salvări, spre binele din ei, atât de des mutilat de resentimentul pe care l-au cultivat și pe care l-au etalat (voluptuos, lucrativ mulți dintre ei) în spațiul public al acestor ultimi 10-20 ani.

 

Articol publicat și pe LaPunkt.ro

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.