Ce surprize pot oferi nişte nostalgii?

Scriam într-un editorial care preceda intrarea în cel de al 20-lea an al libertăţii post-decem­briste că, de-a lungul ulti­milor 20 de ani, anormali­ta­tea cu care s-au confrun­tat majoritatea românilor ajunsese la o asemenea amploare încât a fost in­tegrată în banal. Sentinţe judecătoreşti abe­rante, cazuri flagrante de corupţie, rămase ne­­pedepsite, inculpaţi care refuză să fie jude­caţi şi care dau lecţii poporului despre cum se construieşte capitalismul, o falie tot mai mare căscată între săraci şi bogaţi, toate au ajuns să fie luate ca atare, considerate în spiritul so­cietăţii româneşti.

Un an după aceea, eram puşi faţă în faţă cu o nouă dovadă de anor­ma­li­tate: un număr mare de români dispuşi să reediteze episodul încheiat în De­cem­brie 1989. Un sondaj de opinie realizat de Ins­titutul de Investigare a Crimelor Comunis­mu­lui şi Memoria Exilului Românesc releva, printre altele, că 44% dintre românii intervie­vaţi spuneau despre comunism că a fost o idee bună, doar că prost aplicată. Iar 72%, că aşteaptă de la Stat să le asigure lo­cu­inţă, un loc de muncă, ba se de­­cla­rau de acord ca acelaşi Stat să interzică parti­dele politice şi chiar şi libertatea de expri­mare. Cu alte cuvinte, s-au arătat dispuşi să încerce să re­tră­ias­că ori să trăiască (unii dintre respon­denţi erau născuţi după ’89) experienţa trau­mati­zantă a regimului totalitarist. Doar din silă faţă de azi şi teamă faţă de mâine.

Trei ani mai târziu, o cercetare INSCOP Research, realizată în perioada 7 – 14 noiembrie 2013, arată cam acelaşi lucru: 44,7% din respondenţi consideră comunismul drept un lucru bun pentru România, iar 44,4% apreciază că înainte de 1989 se trăia mai bine.

Nu ştiu dacă aceşti oameni sunt de condamnat din cauza uşurinţei cu care îşi dau „reset” la memorie, a lejerităţii cu care acceptă reiterarea greşelilor şi dramelor trecutului recent, a superficialităţii cu care îşi tratează, de fapt, propriul viitor – sau dacă mai de condamnat sunt artizanii politicilor publice şi de stat din ultimii 24 de ani, care stau la baza acestei stări de spirit. Problema aceasta, a nostalgiei faţă de un regim totalitar, ar trebui, însă, tra­ta­tă cu atenţie, atât din perspectiva cauzei, pentru un diagnostic şi un tratament corecte, cât şi din cea a efectului. Mai ales că situaţia nu e întâlnită doar în România.

Marea masă a populaţiei, cea nemulţumită de nivelul de trai, nu este interesată de doctrină. Ea îşi va îndrepta aten­ţia, spe­ranţa şi, într-un final, votul spre cei care nu se limitează la a-i promite un viitor mai bun, dar, într-o demonstraţie de solidaritate bine mimată, vor acuza virulent esta­blishment-ul corupt, pe care omul de rând îl vede ca şi cau­ză a tuturor rele­lor trăite de el. Or, acest tip de me­­saj îl au şi partidele de extremă stângă – cum a fost co­munis­mul „bun, dar eronat aplicat” –, şi ce­le de extremă dreaptă. Dacă partidele de extre­mă stângă nu reprezintă, încă, un pericol demn de luat în seamă pentru vreun stat din Europa – chiar da­că şi în alte state se manifestă nos­talgia după comu­nism –, altfel stau lucru­rile cu ex­trema dreaptă, care se află pe un trend ascendent.

Din punct de vedere economic nu pare să se întrezărească, în viitorul apropiat, o îm­bunătăţire a lucrurilor. Nemulţumirea popula­ţiei ameninţă să se acutizeze. Pe linia politicilor publice nu se în­trevăd schimbări semnificative şi, dacă vor exista, vor fi necesari ani pâ­nă îşi vor face simţite efectele. În tot acest timp, dis­cur­su­rile populiste vor hrăni speranţa ne­mulţumi­ţilor. Iar până la alu­necarea într-un re­gim extremist – şi nu mai con­tează dacă va fi de stânga sau de dreapta – poate fi un pas. Ră­mâ­ne speranţa ca, într-un efort comun al autorită­ţilor, al media şi al societăţii civile, să se poată pune stavilă erodării în­cre­derii publice în tot ceea ce ţine de statul de­mocratic.