Bâlbâieli şi alte arme

Cât durează viaţa unei cărţi? Mă refer, desigur, la cărţile de succes, declarate „clasice” imediat după apariţie. Întrebarea se referă la citirea „benevolă” a acestora, nu la cârjele adăugate de manuale sau istorii literare. Cu alte cuvinte, cu ce frecvenţă, intrând într-o librărie, cititorul se îndreaptă spre rafturile cu cărţi vechi, şi nu spre cele, îmbietoare, mustind de noutăţi? În subsidiar, chestiunea e: cât de mult ne interesează trecutul?

 

Răspunsul se găseşte în butada potrivit căreia nu există nimic mai plictisitor decât ziarul de ieri. Umanitatea se află, s-ar putea spune, într-o perpetuă luptă de suprimare din memorie a zilei tocmai scurse.

Se vorbeşte mult şi despre intervalul de uitare prin care trec, aproape obligatoriu, scriitorii celebri, după moarte. Spre deosebire de pictori, a căror faimă e sporită, nu redusă de dispariţia fizică (pictorul e cu atât mai bun cu cât e… mai mort!), scriitorii par a fi cu atât mai buni cu cât sunt mai vii. Prin „mai buni” se înţelege, în cazul pictorilor, „mai scumpi”. Dimpotrivă, dacă au norocul să treacă cu bine prin purgatoriul uitării, scriitorii devin clienţii colecţiilor ieftine şi ai tirajelor distribuite gratuit. De regulă, autorii mediocri, dar cu priză la public, sunt complet abandonaţi după ce au atins (adeseori, din motive extraliterare) zenitul notorietăţii.

Cine se mai înghesuie astăzi să cumpere indigestele romane ale lui Dumitru Popescu-Dumnezeu? Dar pe cele, bolovănoase, ale lui Augustin Buzura ori Ion Lăncrănjan? Pe cine mai interesează levantinismele îmbibate în obscenităţi ale lui Eugen Barbu? Până şi Nicolae Breban, ceva mai talentat decât cei evocaţi, şi-a pierdut complet cititorii. În mare parte, şi datorită neinspiratelor sale prestaţii publice, care ilustrează zicala cu elefantul în magazinul de porţelanuri (iar uneori chiar mai rău). Însuşi Marin Preda abia dacă trece pragul politeţii fade. Romancierul pe care-l citeau în anii 1970-1980 până şi tablagiii n-a putut fi resuscitat nici măcar de ecranizarea (extraordinară) a lui Stere Gulea. Ca să citez un refren nătâng: când eşti mort, eşti mort!

Dacă în cazul unora dintre autori explicaţia stă în primitivismul scriiturii, în senzaţia că străbaţi un drum plin de hârtoape, Preda nici măcar nu poate fi învinuit de lipsă de graţie. Şi lui, ca majorităţii scriitorilor care s-au bucurat de mega-succese în perioada comunistă, le lipseşte însă ceva fundamental: stilul. Adică, acea însuşire pe care Gilles Deleuze o definea drept harul „de a te bâlbâi în propria limbă”. Şi avea perfectă dreptate, deoarece „stilul nu este o structură semnificantă, o organizare îndelung gândită, o inspiraţie spontană, o orchestraţie ori un cântecel”. Stilul e altceva, şi anume, „un asamblaj de enunţare” (traducerea lui Bogdan Ghiu). Or, scriitorul român ratează, de regulă, tocmai balansul fin care nu îngăduie ca „bâlbâiala metafizică” să eşueze în eructaţie.

În literatura română se eructează, din păcate, enorm. La noi, ceea ce a reprezentat, un sezon sau un deceniu, un hit se transformă rapid în moloz pentru uzul bacalaureaţilor.

Cărţi-cult există mai ales în Occident. Dar nici acelea nu sunt scutite de primejdiile contestaţiei sau ale uitării. Orice american cât de cât alfabetizat a avut cu siguranţă în mână Aventurile lui Huckleberry Finn, al lui Mark Twain, sau De veghe în lanul de secară, al lui J.D. Salinger. Succesul lor e mediat tot de programele şcolare ori de întâmplări extraliterare. Dar sunt citite şi pentru că în ţările cu o civilizaţie solidă, pur şi simplu, se citeşte. Periodic, ele nimeresc în ochiul câte unui ciclon care le readuce într-un prim-plan nu neapărat avantajos.

E cunoscut, de pildă, scandalul legat de reeditarea, în 2011, a lui Huckleberry Finn. Editura NewSouth Books a găsit că limbajul lui Mark Twain nu mai e compatibil cu epoca noastră, a corectitudinii politice. Drept urmare, a înlocuit cele două sute de ocurenţe în roman ale cuvântului „nigger” („negrotei”) cu „slave” („sclav”). Care o fi noima acestei bizare echivalări doar „editorul” va fi ştiind (Alan Gribben, de la Auburn University, Montgomery). Eu nu văd posibil niciun fel de sinonimie: istoria a cunoscut milioane de negri care n-au fost sclavi, şi un număr încă mai mare de sclavi care n-au fost negri… Doar mintea brăzdată de nelinişti găunoase a unui cenzor îşi poate imagina că, dacă ai şters un cuvânt, ai eliminat realitatea neconvenabilă.

De acelaşi tratament s-a bucurat şi Injun, forma peiorativă a ceea ce astăzi e definit drept Indian-American. Injun Joe, personajul care întrupează una din formele goticului întunecat ale literaturii americane din secolul al XIX-lea, e astfel deposedat de identitatea etnică. Las’ că în romanul lui Twain el e un personaj, cum s-ar zice azi, hibrid, pe jumătate native-American, pe jumătate alb. Dacă mai adăugăm şi informaţia că într-una din recentele ecranizări ale cărţii Injun Joe e jucat de o „piele roşie” – altă sintagmă interzisă, spre deosebire de „faţă palidă”, care e pe deplin acceptabilă – cu numele neaoş-teutonic Eric Schweig, ne găsim într-un ghiveci identitar pe care nu l-ar putea descifra nici Noam Chomsky, flancat de Derrida şi Badiou…

Motivaţia „savantului” Gribben e decupată din arsenalul pedagogilor stalinişti. Pentru aceştia, realitatea e o entitate manipulabilă, un decor modificat după împrejurări, gândit să-i menţină pe oameni într-o perpetuă stare de infantilizare.

Orice contrazice dogmele privind viitorul de aur al omenirii şi fericirea universală e eradicat fără milă. Oamenii nu trebuie expuşi la nimic din ceea ce ar tulbura utopia indusă de opiumul ideologic, „eterna strălucire a minţii fără pată”, cum i-a spus, în alt context, Alexander Pope. Pentru slujbaşii neantului corect politic, istoria omenirii e un şir de zâmbete pe care indivizii şi le-au aruncat peste epoci şi forme geografice.

Care e menirea acestor barbarii cu pretenţia de asanare morală? Ea nu e nici estetică, nici etică. E ideologică. În penumbra vigilenţilor care expurgă pretinse incompatibilităţi civilizaţionale stă defetistul, renegatul, trădătorul. Lumea de azi trebuie să uite de primejdii, de inegalităţi, de abuzuri ale trecutului, deşi istoria omenirii e în mare parte şi suma acestor regretabile realităţi.

Omul nou e proiectat drept un construct fragil, anemic, incapabil să se apere de vânturile aspre ale realităţii. E o fiinţă ce-şi ascunde privirea pentru a nu vedea când inamicul a ajuns la un pas de el, cu iataganul ridicat pentru a-i despărţi capul de trunchi.

Profesorimea din tărâmul umanioarelor şi-a asumat cu un suspect entuziasm rolul de cloroform aplicat civilizaţiei occidentale iudeo-creştine. Scopul – pe care îl ignoră doar idioţii – e acela de a demobiliza, de a decredibiliza, de a demoraliza ţările ajunse la un înalt grad de civilizaţie. Ele sunt somate să-şi anihileze de bunăvoie instinctele de apărare şi să-şi distrugă singure armele ce le garantează libertatea. Pentru noii cenzori, refuzul capitulării benevole e de sorginte fascist-nazistă.

La astfel de etichetări au redus profesoraşii de doi bani, completamente neproductivi şi sterili din punct de vedere intelectual, fireasca îngrijorare în faţa derapajelor ideologice demne de anii 1930 ai veacului trecut. Iată cum îşi explică Gribben actul de vigilenţă castratoare: vechile realităţi sunt nişte „insulte rasiale abuzive ce poartă în sine conotaţiile clare ale inferiorităţii durabile, care le repugnă cititorilor actuali”. În loc să lupte pentru schimbarea realităţilor de acum, el crede că a făcut o mare ispravă răzuind etichetele de pe realităţile trecute.

Deşi probabil n-o să vă vină să credeţi, există un catalog, adus permanent la zi, al „cărţilor atacate şi interzise.” În anii 1990, Aventurile lui Huckleberry Finn s-a aflat pe poziţia a cincea. În anii 2000-2009, a coborât până pe locul al paisprezecelea. Dar probabil că după noul şi pompieristicul asalt asupra textului va urca pe primul loc. Veţi fi însă şi mai uimiţi să aflaţi că infamanta listă cuprinde şi cărţi despre care nu v-ar fi trecut în vecii vecilor prin minte că ar putea fi primejdioase pentru omenire: Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee, Brava lume nouă, de Aldous Huxley, Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kesey, Despre oameni şi şoareci, de John Steinbeck, şi bineînţeles, De veghe în lanul de secară. Subliniez că toate aceste lucrări (cu excepţia celei a lui Huxley) au fost traduse în România chiar în perioada comunistă…

Cum să reacţionezi în faţa unor asemenea valuri ofuscate de imbecilitate? Nu prea ai cum. Vorba unui prieten muzician: „Nu te poţi pune cu profesorii!

Există însă o speranţă: nădejdea pipernicită că poate prin atacurile prostesc-nemiloase ale unor minţi troglodizate de ideologie, cititorii îşi vor aduce aminte de titlurile care au figurat cândva în rândul cărţilor fericite. Există o consolare şi în înfruntarea cu absurdul. Să învăţăm, aşadar, să dăm un sens activ, îndreptat împotriva prostiei şi stupidităţii, minunatei sintagme a lui Shakespeare, „foloasele prigoanei…”.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.