Avocat Mădălina Scutelnicu: „Copiii încep să aibă, în ochii judecătorilor, o identitate”

Foto: Arhivă personală Mădălina Scutelnicu

Tot mai mulți magistrați din România încep să înțeleagă că, în cazul dosarelor cu minori, este obligatoriu ca interacțiunea cu aceștia să aibă loc în așa fel încât să nu le provoace copiiilor traume suplimentare. La Judecătoria Timișoara, de exemplu, după audiere, copiii ies ținând pe degețel câte un sticker-fluturaș, cadou din partea magistraților. De altfel, Camera specială de audiere de la acea instanță se numește „Camera fluturașilor”. Fiecare Cameră specială din țară are, pentru copii, bomboane și fructe. Astăzi, lucrurile nu sunt perfecte, dar viața a impus unele schimbări. Iar aceste schimbări au ca specific faptul că au venit din interiorul sistemului. Oamenii legii, cei care s-au trezit la un moment dat că au în față niște copii, au realizat și că trebuie să facă ceva pentru ei, să înceapă schimbarea.

Despre aceste schimbări am vorbit cu avocatul Mădălina Scutelnicu, dar și despre ce nu e în regulă și ce mai trebuie schimbat, cum pot fi determinate o serie de măsuri care să-i protejeze pe minorii ce intră în contact cu justiția.

 

„I s-a adresat, brusc: «Ia zi, cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata?». A fost atât de brutal”

Doamna Scutelnicu, sunteți foarte cunoscută pentru popularizarea unui episod în care o judecătoare s-a purtat admirabil cu un minor aflat în proces de divorț al părinților. „Doamna cu patofi albaștri”, așa cum i-ați spus, a devenit punctul de plecare pentru schimbări în sistem. Ne puteți spune ce anume nu era în regulă, ce v-a determinat să luați atitudine în legătură cu tratamentul minorilor în justiție?

Cu ceva timp înainte de a o descoperi pe „Doamna cu pantofi albaștri”, am asistat la o scenă care m-a revoltat profund și la care am reflectat o bună perioadă. Eram pe holul unei Judecătorii, alături de doi soți veniți să divorțeze, și de copilul acestora. Judecătorul i-a recunoscut de la un termen anterior, s-a oprit în dreptul nostru, a întrebat dacă el este minorul pe care urma să-l audieze, s-a uitat spre copil și i s-a adresat, brusc: „Ia zi, cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata?”. A fost atât de brutal acest mod de abordare a băiatului, acolo, pe holul instanței, printr-o asemenea întrebare, încât am simțit că trebuie, neapărat, să se schimbe maniera de ascultare. Niciun copil din lumea asta nu poate fi tratat așa, nici împovărat cu un astfel de răspuns.

Apoi, în iulie 2016, având o cauză la Judecătoria Blaj, am remarcat grija și sensibilitatea cu care doamna judecător Camelia Folea s-a apropiat de băiețelul R. I-a spus direct pe nume, și-a prezentat roba neagră drept pelerină magică, i-a arătat pantofii ei albaștri și l-a întrebat dacă are și el papucei colorați, apoi i-a întins copilului mâna și l-a invitat cu ea, să-i arate castelul… „Castelul” fiind sediul Judecătoriei.

Acela a fost momentul-cheie în care am realizat ce anume trebuie schimbat urgent: modul de abordare a copiilor ce calcă pragul instanțelor, dar și mediul în care să fie ascultați. Atitudinea „doamnei cu pantofi albaștri” îmi dăduse toate răspunsurile, din acel moment am știut și ce trebuie schimbat, dar și cum anume.

 

Ne puteți descrie câteva cazuri pe care le cunoașteți și care au lăsat de dorit în ceea ce privește tratamentul minorilor în justiție? Presupun că dorința de schimbare a venit pe fondul unei realități care nu era dezirabilă.

Copiii sunt ascultați de judecători în Camera de Consiliu, fără prezența părinților sau a avocaților. Ca atare, în afară de acea scenă care s-a petrecut în grabă, pe holul instanței, nu am mai asistat la vreun alt moment de audiere propriu-zisă.

Ce pot să vă spun, însă, e că, din 2016 încoace, iau de mânuță copilul părții pe care o asist, îl duc la audiere în biroul judecătorului sau în Camera specială (la instanțele care au amenajat un astfel de spațiu), îl aștept, iar când iese de acolo îl întreb cum a fost. Niciun copil nu mi s-a plâns că a fost tratat nepotrivit, dimpotrivă.

Îmi amintesc de un băiețel care mi-a spus, bucuros, că doamna e primul om care i-a urat „La mulți ani!”, ziua lui de naștere urmând să fie în acel weekend. Și mi-a arătat că primise și câteva bomboane.

Așa am observat că acești copii încep să aibă, în ochii judecătorilor, o identitate, un nume. Nu mai sunt „minorii din dosare”, ci Ana, Gabriel, Maria… sunt suflete.

 

Interviul complet pe PressHub.

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.