Așteptarea păguboasă la români

Ca popor, românii sunt eterni în așteptare. Nevoie adâncă, deprindere individuală și colectivă, prin contaminare și, desigur, o sursă principală de coeziune, atitudinea de așteptare bate tot. Poate ar merita chiar o prevedere constituțională. Un referendum. Sau măcar o ordonanță de urgență…

Desigur, în timp, avem o oarecare evoluție a așteptărilor. Lentă, cu modificări minimale, totuși nu lipsite de urniri din loc. Sau de zdruncinări masive la nivel structural, ori datorită unor presiuni externe ricoșate din piața mare a amenințărilor. Dar nu putem vorbi de o dinamică a așteptărilor. Cel mult o succesiune a anotimpurilor. Va ninge? Va ploua? Va fi secetă? Vin americanii? Pleacă rușii? Vin iar rușii?

Probabil, sursa principală a dependenței individuale și colective la români pentru așteptare provine tocmai din repetarea monotonă, cel mai adesea nefavorabilă. a stărilor critice, toxice, de neoprit. Colecţia e impresionantă, iar românii, uşor de impresionat. De aici, o cultură comună adâncă, greu de contracarat, a neputinței. O recunoaștere a surselor dominante, cauzale sau de influențare pe ansamblu într-un spațiu extern imposibil de controlat, a cărui gestionare se limitează la consecințe, costuri, compromisuri.

Au fost rare și, cel mai adesea eșuate în pierzanie, proiecte colective dedicate „independenței”, unei gestiuni autonome a căilor de urmat, a priorităților, eforturilor angajate și riscurilor asumate. Cel mai adesea, astfel de încercări au rămas la nivel de „aventuri”. Eventual, marcate de tare, vicii și străpungeri dubioase.

Părem să fim de veacuri (milenii?) un popor „în așteptare”. Sună cam prost. Dar să nu ne grăbim. Modurile de așteptare practicate într-o gamă oarecum de luat în seamă prin efect, au asigurat supraviețuirea. Adică, avem viețuire. Da. La noi e supra-viețuire! Ce înseamnă asta, de fapt? Înseamnă a continua să viețuiești în condiții în care alții dispar. Sau oricum, pierd enorm. Deplin și definitiv.

Așa apare tema recuperării. Istoria patriei excelează în momente de recuperare. De teritorii, de tradiții, de capacitatea de guvernare independentă, de acces la spațiul extern, de roluri și proiecte abandonate, fie și formal, în contexte critice. Prilej de sărbătoare, de bucurie colectivă, de refacere, chiar reconstituire a încrederii colective. (Mă rog, ați uitat de recuperarea tezaurului .:-) ).

Încrederea constituie o dimensiune critică pe multiple planuri, a reconstrucției într-o arhitectură asumată, a pieței așteptărilor. Deficitul de încredere, pe planuri și nivele multiple, domină ca mecanism tocmai dependența de așteptare.Sau, de ce nu, de bun-simţ comun.

„Să vedem ce-o să fie” – nu a rămas aceasta, de veacuri, lozinca neamului? „Ne-om descurca noi cumva” . „Dacă nu, altădată!” „ Asta e! La noi nu se poate!” („Ungurii sunt de vină!..”).

Paradoxal, românii nu sunt pesimiști!! Rămân surprinzător de veseli. Chiar și după intervale dintre cele mai păguboase. Privesc ghinionul ca pe ceva mai curând trecător, superficial, într-o realitate cu adâncimi necunoscute, chiar perene. De aici, o horă fără oprire, jocuri succesive generând o zăpăceală istorică pe cât de incoerentă, pe atât de trainică. Desigur, la limita mediocrității. Adevăr trist. Ca români, ne mândrim nu cu puține compromisuri. La nivel individual, dar și pe câmpuri mari, dintre cele mai sofisticate: cultură, știință,piete, tehnologie. Ca țară, popor, rămânem la periferie. Eventual la granița dintre imperii aflate în conflict. Așteptăm să fim trădați, vânduți. Sau doar folosiți… Plecându-ne politicos sau scrâșnind din dinți în fața noilor „oaspeților”.

Să nu dramatizăm. Am dobândit în timp și o subcultură a supunerii, subordonării, complicității, trădărilor succesive, multilaterale, prezentate generos în manualele școlare ca acte de eroism individual sau colectiv. Da, uneori românii întrec așteptările. Fac surprize… Desigur, aflăm mai târziu că doar le execută. Sub coordonarea atentă a noilor stăpâni.

Rugăminte pentru cei suprainstruiți, informați și inițiați în istoria patriei: câteva exemple în care, liberi și independenți, de capul nostru, înfruntând sfidări interne și externe am ales – deci am ales – și am urmat o cale proprie, potrivită miezului autentic al neamului? Ar fi fain de știut.

Revenind la „așteptări”… Câteva dimensiuni, paliere, nivele de operare în bucătăria așteptărilor din intervalul actual. O prezentare sumară, preliminară, mai curând o invitație la reflecție. Să desemnăm cele trei nivele: mental colectiv, relaționare și, desigur, aria operațională. Gând adânc, atitudine în raportări curente și faptă!

Încercând să demontăm o mașină de cusut pentru a o remonta ca mitralieră (ca în bancurile de la Radio Erevan)… Deci,descărcăm tocmai ambivalența „așteptării” ca atitudine, setare colectivă și sursă de mișcare, reacție. Omniprezenta dedublare, până la duplicitate, marchează, hrănește dar și subordonează ADN-ul colectiv în cauză. Aşa ajungem să fim, zi de zi, ceea ce suntem. Astfel :

1. La nivel cognitiv, așteptarea se bazează pe tango-ul între două atitudini cu largă extensie.

Prima: cunoaștere superficială, la limita ignoranței. De fapt, o ignoranță instalată, atotcuprinzătoare, derivată, pe de o parte, dintr-o nevoie modestă de informare exactă și la zi, puternic conectată în acceptarea lejeră a datelor devenite banale, la nesfârșit repetate în lumea în care trăim. Noutăți? Despre viața intimă a unor „vedete”, domnișoare cu urme de bikini și flăcăi cu urme de creier. Eventual, scandaluri despre cei proaspăt îmbogățiți sau vremelnic la putere.

Această ignoranță colectivă comodă nu vine doar din partea uzuală a prostiei ca modalitate comodă de a trăi de la o zi la alta, de la un necaz la altul. Savoarea ignoranței ține de privilegiul ipocriziei. Nimic nu este ceea ce pare. Un drept colectiv de neatins. Mai mult, o poziționare într-un dialog pervers în care fiecare poate reclama, atinge, ataca orice și pe oricine, fără niciun risc. Bancurile la români rămân un domeniu larg, adânc și perpetuu, ca patrimoniu național.

2. La nivel relațional. Câteva tentații și beneficii curente în comportamentul individual și colectiv.

Ironia și disprețul se combină în top-ul plăcerilor colective cu largă extensie. Adevăratele condimente, sarea și piperul în așteptări prelungite, fără ecou, chiar lipsite de orizont accesibil. Cel mai vizibil. Deci, iluzoriu. „Vom fi admiși în Spațiul Schengen.” Care? Păi tocmai pare să dispară. Spanac… Rostul ironiei este acela de a fi un sos picant pentru indiferență. Indiferența reprezintă o dimensiune dominantă a vieții personale și publice în România actuală. Un secret colectiv practicat la vedere. O sursă de liniște interioară, de izolare confortabilă, de acces la destindere în contexte confuze și incerte. Rolul indiferenței în România la zi concurează cu indicatori strategici de marcă. Reprezintă un pilon al realității actuale. Un zid de nepătruns pe care se lipesc afișe dintre cele mai excitante. Indiferența s-a impus între cei mai solizi stăpâni, necruțători ai vieţii curente. În deplină libertate de alegere, expresie de sine și asociere. O balegă sănătoasă pe lozinca: „Libertate, egalitate, fraternitate!”

3. Nivelul curent al acțiunii nu este mai puțin sofisticat și productiv în toxicitate.

Pentru comoditatea lecturii (ironie…) am rămas în limitele listei ”i” pentru conceptele analizei de risc… Inerția bate tot pe piața acțiunii. Lichidează cele mai duioase și curajoase concepte din tematica reoccidentalizării ratate a României în dosarele curajoșilor mentori care au traversat țara în lung și-n lat în ultimele decenii. În scumpa noastră patrie, inerția este de nezdruncinat. Suntem de neurnit. Deschideri, motivații, succese, beneficii, performanță, competiție. Concurență. Da. Concurența se prezintă ca o sfidare incomodă. În condiții de piață, orientate spre profit, legală. Profit legal… Ham, ham, ham.

Legal, banal. Dacă avem viteză, acasă și în diverse capitale europene, batem tot, la hoții de buzunare. O să ziceți că sunt țigani. Da sunt țiganii din România.”Rommmi”. Oricum, nu puțini sunt tari și la cerșit. Cerșitul probează cât de profitabilă poate fi inerția.

Iată de ce, cerșitul social, în forme publice, a căpătat o largă extensie și diversificare în cele mai căutate domenii. Mâna dreaptă a populismului. Nu întâmplător, inerția s-a dovedit o sursă majoră de neînlocuit pentru stabilitatea statului și lumilor interne. Poate, cea mai importantă. Într-o lume tot mai greu de apărat, de protejat de incertitudine și ostilitate. Nici nu știți cât datorăm maghiarilor liniștiți, cinstiți și harnici, din păcate cam săraci, din Covasna și Harghita.

O sfidare ce stă la pândă. Distincția între inerție și echilibru. Între pasivitate și pace socială. Atenție! Echilibrul, pacea socială, trebuie hrănite, inspirate cu un viitor accesibil și pozitiv. Dacă nu asigurăm o așteptare pozitivă, avem frica. Orice declin structural, alimentat , alimentat si practicat ca inerție colectivă nu poate fi gestionat decât prin intimidare. Un pachet de frici colective a fost amplu provcat în contexte anterioare si desigur, cu multa harnicie in cele recente. Generat, practicat și instalat în ecranul cognitiv al populației la toate nivelurile. O nouă cultură a fricilor individuale și colective este bine gospodarita și se extinde netulburată în viața curentă, zi de zi. Se vede cu ochiul liber…

Dacă aveți răbdarea, luciditatea și calmul să contemplati epidemia fricilor la români în 2015 – 2016, musai vă trebuie ceva palincă ori un serial melo la TV. Desigur, o călătorie în Maldive, de vă dă mâna… România reală, efectivă, a devenit sub ochii noștri nu doar o piață convulsivă a așteptărilor, dar mai ales un spațiu marcat de ambivalențe toxice între ignoranță și ipocrizie, ironie și indiferență, inerție și intimidare. Să tot trăiești…

N.B. – Dacă v-am suparat cu ceva, eu vă iert. Hai la vot !

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News