Antipetiţie

Ca unul direct legat de „naşterea” ICR, i-aş fi sfătuit pe Mircea Cărtărescu şi Radu Vancu să-şi cruţe energiile. Acest lucru nu mai e posibil.

Între 2005 şi 2012 (până la lovitura de stat uslinoasă) am avut onoarea să fac parte, alături de Tania Radu, din echipa adusă de Horia-Roman Patapievici la conducerea Institutului Cultural Român. Am ajuns într-un loc prăfuit, provincial, irelevant din punctul de vedere al programelor şi opţiunilor culturale. Un fel de cămin cultural ceva mai bine finanţat, fără strategii, reguli şi viziune.

Puţinele lucruri bune s-au datorat exclusiv inspiraţiei de moment a celor convocaţi să participe la câte un eveniment sau acţiunilor heirupiste decise de „forurile superioare” (multinvocatul „târg popular” de la Smithsonian Institution). Demn de stimă era doar programul editorial, în frunte cu publicaţia „Lettre internationale”. La plecare, am lăsat o instituţie pe care experţii internaţionali independenţi au aşezat-o alături de British Council. Odată cu politizarea feroce a ICR şi schimbarea legii de funcţionare, printr-o ordonanţă de urgenţă care ne criminaliza direct, ca persoane, ne-am depus demisiile, nedorind să respirăm nici măcar un minut acelaşi aer cu al puterii instaurate prin puci (şi eliminată, la rându-i, de protestele furioase ale străzii în noiembrie 2015, după ce a făcut acestei ţări, inclusiv cu ajutorul intelectualilor aserviţi, tot răul pe care-l putea face).

Cum nu venisem la ICR din neant (aveam, slavă Domnului, destule de continuat în locurile de unde plecaserăm!), am preferat să ne vedem de propriile treburi. Am refuzat să intervenim în vreun fel în ceea ce s-a petrecut după plecarea noastră. Linşajul mediatic ne-a mâhnit, dar nu într-atât încât să ne coborâm la nivelul detractorilor care au folosit cele mai infecte metode pentru a ne compromite. Unul câte unul, s-au decredibilizat şi au dispărut din viaţa publică. Iar cei, puţini, care mai sunt prin televiziuni, transpiră în aceste vremuri abundent, nemaiştiind pe unde să scoată cămaşa. Orice formă de dialog era inutilă, de vreme ce un buldozer din Cluj, Andrei Marga, desantase cu misiunea precisă de a nu lăsa nicio cărămidă întreagă din edificiul construit de noi timp de aproape opt ani. Abominabila operaţie i-a reuşit, după cum se poate constata, de minune. N-a mai rămas, în întreaga instituţie, nici măcar un calorifer întreg.

Ne-am abţinut, aşadar, să comentăm, să criticăm, să denunţăm practicile prin care ICR-ul nostru a fost readus în punctul în care-l găsiserăm: o clădire anostă, fără vlagă, cenuşie, unde cea mai semnificativă acţiune o constituie depunerea straturilor groase de praf. Pur şi simplu, nu era treaba noastră să ne exprimăm la adresa celor care ne-au urmat în funcţii. N-o facem nici acum.

Din acest motiv, n-am să mă refer decât tangenţial la două întâmplări care mi-au trezit, în cel mai bun caz, un zâmbet ironic: scuzele pe care ni le-a prezentat liderul PSD-ului, care a recunoscut, într-o împrejurare decisivă pentru evoluţia partidului, că s-a comis o greşeală cu distrugerea ICR-ului, şi iniţiativa a doi scriitori, Mircea Cărtărescu şi Radu Vancu. Aceştia cer, printr-o petiţie, „renaşterea ICR”. Ca unul direct legat de „naşterea” ICR, i-aş fi sfătuit să-şi cruţe energiile. Acest lucru nu mai e posibil. ICR-ul anilor 2005-2012 a fost creaţia unor intelectuali care au renunţat la orgolii, la viaţă personală şi la prieteni pentru a încerca să demonstreze că, în ciuda legislaţiei, a presiunilor politice şi de haită, în ciuda tradiţiei mizerabile din toate domeniile, în România se poate construi o instituţie eficace, competitivă şi respectată la nivel internaţional. Ceea ce, spre disperarea detractorilor locali, am reuşit. Drept dovadă, atacurile contra noastră n-au încetat nici azi. Or, specificul ICR a constat în faptul că am fost perfect neutri: oricine a dorit a avut acces nestingherit la programele noastre, indiferent de opţiunile ideologice sau de simpatia ori antipatia faţă de noi. Sigur că „selectarea transparentă” şi „managementul profesionist”, cerute în petiţie, sunt sintagme care sună bine. La fel şi reverenţa către „contribuabil”. Mi-aş dori să existe în România inşi capabili să ne copieze. Din păcate, cum zice un cântec de montagnarzi (nu mă luaţi de paranoic, rogu-vă!), „alţii mama nu mai face / şi ca noi nu sunt prea mulţi”. Iar noi, ăştia, ne-am luat un bun-rămas pentru vecie de la orice implicare administrativă publică.

Pe cât de înduioşător-inutilă, petiţia Cărtărescu-Vancu a stârnit, totuşi, neliniştea unora dintre cei care, în mod deliberat, activ şi vicios, au contribuit la demolarea ICR. Între ei, vicepreşedintele de după 2012, Horia Gârbea. Într-o scrisoare către preşedinta PEN România, Magda Cârneci, adjunctul lui Marga afirmă fără să clipească: „Că veni vorba de zero, acesta e numărul acţiunilor la care eu şi mulţi alţi scriitori români am fost finanţaţi de ICR între 2004 şi 2012. Cifra s-a schimbat numai după 2012, când lista beneficiarilor de finanţări s-a triplat ca număr de nume.” Că Horia Gârbea îşi redimensionează astăzi rolul jucat la ICR – înmulţind zero-ul de trei ori –, îl priveşte. Reţineţi şi formularea generoasă: „eu şi mulţi alţi scriitori”. Deprimant e că elucubraţiile acestui pescuitor în ape tulburi l-au împins pe experimentatul critic literar Alex. Ştefănescu la decizia de a-şi retrage semnătura de pe petiţia pe care o semnase anterior.

Într-un P.S. la articolul publicat în România literară de săptămâna trecută, dl Ştefănescu face referiri la interpretarea greşită a rândurilor domniei sale. Sunt, mărturisesc, unul dintre cititorii care l-au citit greşit. Îi mulţumesc d-lui Ştefănescu pentru precizări şi pentru cuvintele calde la adresa activităţii ICR din perioada Patapievici, adică anii 2005-2012. Ţin să amendez totuşi o aserţiune anterioară a d-lui Ştefănescu, potrivit căreia „Mircea Cărtărescu a fost favorizat în mod flagrant în acea perioadă, cheltuindu-se sume imense (şi fără mari rezultate) pentru promovarea lui în străinătate”. E o afirmaţie fără nicio acoperire, făcută, sper, în graba condeiului. N-a existat niciun angajat al ICR, începând cu conducerea şi încheind cu portarul, care să fi luat măcar o singură decizie de „favorizare” a lui Mircea Cărtărescu în detrimentul vreunui alt scriitor român (fie el şi Horia Gârbea).

Acuzaţia d-lui Ştefănescu mă determină să reamintesc un lucru binecunoscut tuturor celor care-au accesat, în 2005-2012, site-ul ICR: că deciziile, absolut toate deciziile, au fost luate de comisii independente. Mai mult, după fiecare jurizare, componenţa acestora era schimbată. Din punctul meu de vedere, susţinerea traducerii cărţilor lui Mircea Cărtărescu şi a onorării invitaţiilor la cele mai prestigioase centre culturale şi festivaluri ale lumii se numeşte recunoaşterea – de către specialişti din afara ICR, şi nu de către noi – a valorii, şi nu favoritism. Ba, chiar patriotism – dacă un astfel de cuvânt are vreun ecou la cei care se prefac a nu fi auzit despre ecoul internaţional al cărţilor lui Mircea Cărtărescu. El figurează, de ani buni, pe lista potenţialilor laureaţi ai Nobelului, şi e creditat, nu la Bucureşti, ci în mari capitale culturale, cu aceleaşi şanse ca Javier Marias, A. S. Byatt, E. L. Doctorow, Salman Rushdie, Don DeLillo sau Antonio Lobos Antunes. Ar fi trebuit ca măcar asocierea cu aceste nume să ne fi ferit de bănuiala că finanţările la ICR în perioada 2005-2012 s-au petrecut în mod netransparent şi protecţionist. Am să repet şi-am să tot repet acest lucru până când – vorba unui mare intelectual român – „nedreptatea va obosi”.

Articol publicat şi în revista România Literară.