Amnezia memoriei
Vedem tot mai rar victimele tenebroaselor temnițe comuniste. Când nu le mai recunoaștem la tot mai rarele evenimentele pe teme istorice, le reperăm de pe aleea unui cimitir. Știm doar că au fost victimele unuia dintre cele mai odioase regimuri din istorie. Dacă auzim că un om a fost închis în timpul regimului de tip stalinist al presupusului iradiat tocmai de staliniști, e suficient ca să-l considerăm un ,,om mare”. Construim o aură în jurul detenției sale, dar în rest destinul său nu înseamnă prea mult în zbaterea noastră contemporană.
Cu toate că lumea este populată de nenumărate memoriale, suntem amnezicii unui trecut pe care îl admirăm, dar scurt, urmărind Memorialul Durerii de pe canapeaua deformată sub greutatea confortului, cu burta plină și sufletul gol de vreo pretenție de martiraj. Nu dorim pentru nimeni acea fatalitate, cu atât mai puțin pentru noi sau cineva drag. De ce să ne ratăm viața de nimic, în care căutăm un sens așa cum căutăm un cercel căzut din ureche pe o alee întunecată? Oricum, aprecierea postumă depinde mai mult de cel care rămâne decât de cel plecat, iar cel rămas este deseori prea ocupat să devină ceea ce se minte singur că este deja. După vizionarea documentarului, ne băgăm ,,cornul în pernă” și sperăm ca ziua de mâine să nu fie prea dură cu suflețelul nostru plăpând, lamentându-ne ca-n cântecul gicăpetrescian: ,,Hai fir-ar să fie de viaţă / Că-i subţire ca o aţă”.
Deținutul anticomunist era un om bolnav, nu un om căruia îi spune doctorul că totul este în parametri normali. Suferea de o incurabilă boală de coloană, care radiază o durere cumplită în zona cefei. O ceafa străpunsă cumplit de o coloană vertebrală inflexibilă, care refuza să se îndoaie. Ulterior, cu ajutorul Muzei Calomniei, caractere minuscule, cu stofă de majori poeți și publiciști, au transformat literar obligatoria și banala „informare” a foștilor deținuți în act de colaborare, iar adevărata lor colaborare, benevolă, în justificare: ,,Așa a fost sistemul”… Dar este impropriu să-i acuzăm pe acești calomniatori de colaborare. Ei nu au colaborat. Ei au fost tocmai sistemul… Căci unde un sistem represiv s-a autocreat din nimic, în absența oamenilor? Ei au fost sistemul cu care au „colaborat” unii dintre cei pe care uneori îi acuzăm cu judecăți de valoare rigide, fiindcă nu suntem în măsură să apreciem efectul acestui malaxor al psihicului uman. Nimic mai mult decât acel malaxor nu ne dezbracă de veleitarismul nostru de civilizație și ne expune natura umană în fundul gol. Pe majoritatea, regimul nu i-a dezumanizat de fapt sub nicio formă, așa cum credem adesea. Dimpotrivă, au încetat să nu mai fie oameni, căci înainte erau mai mult decât ființe umane. Dezumanizații au fost chiar martirii, care s-au metamorfozat în sfinți. Și nu suntem în stare decât să ne amintim fugitiv de jertfa lor, puțin înainte și după un festival marginal care doar face umbră pământului pe care domnesc alte festivaluri. Apoi ne oprim la o terasă și lingem cu poftă spuma dintr-un pahar de bere rece, aplecându-ne gândul din nou spre penibilele noastre drame. Ce să facem mai mult? Până la urmă noi le-am cerut jertfa?
Unii foști deținuți dovedeau după eliberare o vocație a detașării de această ulcerație pe epiderma istoriei omenirii, o detașare prin atașarea de lectură și rugăciune. Cu ochii închiși i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru că au primit salvare, nu L-au condamnat. Alții au fost izbiți irevocabil de această dramă sau chiar le-au fost izbiți creierii în timp ce le era târât trupul într-un sac, pe treptele unei scări de închisoare, după ce umilința și mizeria le-au fost ultimele repere perceptibile ale acestei lumi. Cum putem oare să-i răscumpărăm, fiindcă nu am fost în locul lor?
Nu cred că ne cerem prea mult dacă încercăm să recuperăm măcar puțin în biografia noastră din destinul acestor oameni. Ne preocupă mereu crizele de orice natură, financiare, sanitare și mai ales cele cotidiene de nervi, dar tot mai rar de criza acestor ,,resurse umane”. Acești oameni, printre care se aflau resurse inimaginabile de inteligență, erudiție, sclipire și har, au devenit ,,bivoli de băgat la grajd” ai regimului, după cum relata episcopul Iuliu Hossu că erau batjocoriți de către gardienii închisorii.
Să fim așadar într-o frondă perpetuă față de autoritatea tiranică, dar să nu uităm să ne păstrăm pietatea față de autoritatea sacră a familiei, a celor care ne vor sincer binele, și mai ales a lui Dumnezeu.
Paul-Horea Hossu este licențiat în limbi clasice la Universitatea din Durham, Regatul Unit, cu o lucrare despre felul în care poetul portughez Fernando Pessoa a receptat poezia lui Horatius: „Un heteronim al lui Fernando Pessoa: Horatius”
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
