Adevărul anti-ideologic al intelectualului Mihail Sebastian

80 de ani de la moartea lui Mihail Sebastian, cel care a înţeles printre primii şi prea puţinii intelectuali din secolul 20 incompatibilitea dintre adevăr şi ideologie. Primul termen înseamnă calea vieţii, al doilea, mortificare. Mihail Sebastian, evreul roman de la Dunăre, ştia cum se manifesta tentaţia totalitară.

S-a născut la Brăila, pe 18 octombrie 1907, a murit la Bucureşti călcat de un camion, pe 29 mai în 1945.  În economia morală a culturii romane, moartea accidentală a lui Sebastian este echivalentul morţii accidentale a lui Albert Camus, pe 1 ianuarie 1960.

Adevărul anti-ideologic al intelectualului Mihail Sebastian: “O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă braţul drept în sus, o sută de mii de braţe tresărind parcă dintr-un singur umăr, este o maşină care flatează nu ştiu ce instinct de putere, nu ştiu ce senzaţie biologică”.

Da, există ceva ce ţine poate de instinctul morţii, pulsiunea thanatică detectată de Freud în această frenezie a supunerii. În 1935, Mihail Sebastian anticipează demonstraţiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber, Albert Camus: „Corurile, marșul în cadenţă și simbolurile vagi, aceste beţii psihologice sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puţin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui… Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopţile de chef ţin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârşitul lor, dezgustul însă vine fără greș… Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viaţă şi un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna… Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil“.

Spiritul revoluţionar iacobin, marxist, leninist, stalinist, maoist, fascist, nazist, peronist, castro-guevarist se prevalează de categorii politice „tari”, împarte lumea în tabere ireconciliabil opuse, în prieteni şi duşmani. Aşa vedeau lucrurile Sorer. Lenin, Gramsci, Carl Schmitt. În România, cel puţin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeşte prin perenitate: „… «stânga» şi «dreapta» românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală care le goleşte de orice conţinut. E o discrepanţă strigătoare între ceea ce spun oamenii şi ceea ce fac ei, e un dezacord între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament – e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în «democraţia», în «socialismul» şi în «ortodoxia»  lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum peste 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

P.S. Cu toţii trecem prin schimbări de opinii, lumea nu este statică, putem avea iluzii la un moment dat, erori de apreciere, naivităţi, opţiuni de moment pe care apoi le regretăm. Eu însumi am cunoscut cândva tentaţia utopică. Aventura ideilor nu este o cale netedă, perfect asfaltată, lipsită de primejdii, de capcame, de curse. La douăzeci de ani vedem lumea altfel decât la patruzeci. Toutes proportions gardees, să ne amintim de Malraux, de Paul Nizan, de Claude Roy, de Marguerite Duras, de Pierre Daix, chiar de Merleau-Ponty. Or, la noi, de MRP, de Imre Toth, de Belu Zilber. Sebastian însuşi nu a fost ferit de ispita demonismului, cum a demonstrat Marta Petreu într-un remarcabil studiu despre relaţia dintre autorul romanului De două mii de ani şi Nae Ionescu. Aici mă refer la Cum am devenit huligan, nu la întregul itinerariu spiritual al celui care avea să scrie unul dintre cele mai impresionante documente (Jurnalul) despre prigoana evreilor în anii războiului, o carte menită să dăinuie ca probă a supravieţuirii spiritului în cele mai negre condiţii imaginabile.

Din câte ţin minte, am citit prima oară Cum am devenit huligan la Bucureşti, în ediţia originală împrumutată de la prietenul meu Doru Bârlădeanu. Eram, cred, înainte de bacalaureat. El la “Cantemir”, eu la “24”. Oricum, ştiu că am discutat adeseori pe temele din acea carte cu Doru, cu Radu Stern, cu Florin Cleper. Trăiam într-o societate oficial emancipată de antisemitism, de şovinism. În realitate, “politica de cadre” era un numerus clausus adus la zi. Orice evreu era privit drept “potenţial emigrant”. Trăiam în acel totalitarism verde-roşu prevestit de Sebastian. Legendele şoptite creau o aureole a “generaţiei 27”. Una contrazisă de eseul-pamflet al fostului jurnalist de laCuvântul. Recuperările oficiale mergeau în zig-zag. Protocronismul însemna organicism colectivist. Minoritarii era numiţi “pătura suprapusă”. “Alogeni”. Volumul lui Sebastian rămâne pentru mine o lectură obligatorie pentru o tânără sau un tânăr care refuză gândirea de grup, conformismul reptilian şi înregimentările fanatice.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News