Bolgii ale mârșăviei

Recenta foșgăială de calomnii expectorate pe site-uri ortodoxiste la adresa unor intelectuali creștini ortodocși care înțeleg să-și slujească Biserica și altfel decât prin citate din opere necitite, prin isterii „pioase” și ridicole „lupte” cu fantome ivite pe zidurile „cetății asediate”, fac necesare, deși total subînțelese în conținut, câteva precizări.

Discuția publică în anumite cercuri filologice și teologice convergente, dar și divergente, despre (im)posibila echivalare a termenului „sobornicesc” cu „universal”, ca atribut al Bisericii lui Hristos în care ne mărturisim public credința, așa cum a fost ea sintetic formulată în Crezul creștin de Sfinții Părinți participanți la Sinoadele Ecumenice de la Niceea și Constantinopol în secolul IV, a devenit, inevitabil în cercurile pătrate ale talibanilor ortodoxiști, lung prilej de vorbe otrăvite și de ipoteze năclăite de ură „creștină” deversată la adresa celor care cred, mărturisesc și gândesc.

Nimeni dintre cei ce s-au aplecat conjunctural, pentru câteva clipe, cu bunăvoință și cu dorința sinceră de limpezire treptată, nu utopic „ad hoc” aplicată, asupra unui cuvânt, realmente neclar sau total neînțeles, azi, din cel mai important text pentru un creștin (Simbolul Credinței), nu a avut, nu are în minte ceva impur sau „periculos” pentru tezaurul dogmatic al Bisericii.

Biserica însăși, al cărei singur „Cap” este Hristos, trebuie să fie un reper de realism și luciditate, inclusiv prin grija de a transmite, în mod adecvat la realitatea (filologică) schimbătoare, neschimbătoarea sa învățătură de credință. De aceea există în Biserică noțiunea de „diortosire” a textelor biblice și liturgice: pentru a asigura buna lor transmitere și asimilare în rândul celor cărora acestea se adresează, Biserica nefiind formată doar din cler, ci și din popor, nu chiar atotștiutor.

A idolatriza orice, inclusiv cuvinte cărora, în timp, le scade inevitabil gradul de inteligibilitate provenit din alte epoci, este o ratare a întâlnirii cu Sensul și cu sensurile. Iar perseverarea în orice formă de idolatrie nu e, se știe(?), angelică.

Refuzarea țâfnoasă, anti-comunicațională, a dialogului real în spațiul public, dar și în interiorul Bisericii, din care facem parte toți, popor și cler deopotrivă, și care nu e proprietatea nimănui, ci spațiul sfânt de credință, speranță și dragoste mântuitoare, rămâne doar un exemplu de cerbicie dăunătoare.

Cât despre site-urile ortodoxiste din care răzbat efluvii de calomnie și răzbunare la adresa unor persoane care n-au făcut și nu fac decât bine Bisericii, prin fidelitatea lor față de miezul creștinismului și al Ortodoxiei, aceste haznale mediatice, esențialmente anticreștine și antiortodoxe prin orientarea conspiraționistă, pro-rusească și „suveranistă”, acestea sunt bolgii ale mârșăviei, smintelii și încremenirii în ura față de Adevărul viu, care se mărturisește cu gândul, cuvântul și fapta, nu prin propagandă mercenară și impostură morală.

Dumnezeu e deasupra tuturor și, cum spune psalmistul, „cercetează inimile și rărunchii” fiecăruia dintre noi. Ne-o spune și Mântuitorul nostru, al tuturor: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.”

P.S. Folosirea de către subsemnatul într-un registru exclusiv comic legat de celebra „limbă bătrână” a cuvântului ficțional “staboricesc”, nu “staboricească”, a fost cel mai probabil neinspirată, pentru că a creat confuzie în rândul celor ce (intenționat) au ratat sensul și contextul. Regretabil!