Prima zi a revoluției

Tramvaiul oprit în 16 decembrie 1989, în Piața Maria, din Timișoara

Avem darul unic să le confundăm pe toate. Nu, revoluția de la Timișoara nu a început în 15 decembrie 1989, ci în 16.

Vineri, 15 decembrie, a fost o zi de protest tăcut al câtorva enoriași din biserica reformată contra evacuării pastorului László Tőkés din Timișoara. Locul protestului: strada Timotei Cipariu, nr. 1. E vorba, repet, despre un protest tăcut, cu lumânări în mâini, având un scop precis și limitat. Atunci nu s-a strigat nimic. În nici un caz nu s-a strigat contra lui Ceaușescu și cu atât mai puțin contra regimului comunist.

Data începerii revoluției este 16 decembrie. Se intonează primele versuri din viitorul imn de stat Deșteaptă-te, române, atât în fața Bisericii Reformate, în zona extinsă a Pieței Maria, spre Catedrală, cât și pe câteva mari bulevarde.

Sâmbătă, 16 decembrie, se strigă lozinci contra lui Ceaușescu și a regimului și se clamează „Libertate”. Manifestanții sunt, precum Timișoara, de toate etniile și confesiunile. Revendicările exprimate prin lozinci au un caracter net revoluționar, pentru prima dată, iar asta marchează debutul revoluției în după-amiaza zilei de 16.

Există o dispută acerbă și nedemnă privind oprirea tramvaielor în Piața Maria. Să se înțeleagă: protestele în zonă au început înaintea opririi tramvaielor. Blocajul nu a făcut decât să amplifice mulțimea, nu să genereze protestele. O spun ca om care a fost prezent în fața Bisericii Reformate.

Cunosc revendicarea unor asociații de revoluționari care susțin ca revoluția a început în data de 20 decembrie, odată cu ocuparea Pieței Victoriei și a balconului Operei, concomitent cu protestele și negocierile de la Comitetul Județean de Partid.

Nu, revoluția nu a început în 20 decembrie. Aceea a fost data când societatea civilă a preluat controlul orașului și a obligat armata să se retragă în cazărmi. Pericolul pentru cei ce au urcat la balconul Operei n-a fost mai mare, ci mai mic, decât pericolul la care s-au expus protestatarii din zilele precedente. Morții, răniții și arestații revoluției provin exclusiv din rândul celor care și-au riscat viața cât timp încă se trăgea, nu când represiunea a încetat, fiindcă mulțimi uriașe de timișoreni erau deja în stradă și când revoluția nu mai putea fi oprită, fabricile și instituțiile fiind complet blocate.

Nu este corectă personalizarea revoluției. Ea este opera protestatarilor din toate zilele începând cu 16 decembrie. Revoluția nu a avut propriu-zis lideri. Sunt totuși de remarcat cei ce au întreținut animația de la balconul Operei, precum și cei ce au tratat cu primul-ministru comunist Dăscălescu. Ei merită tot respectul pentru curajul lor, dar n-au fost liderii revoluției.

Marile mase de timișorenii au acționat spontan, nicidecum pentru că ar fi urmat ordinele unui centru de comandă. Nu a existat în Timișoara o personalitate publică în măsură să se impună ca lider al revoluției. Eroul revoluției a fost protestatarul anonim al orașului.

Morții, răniții și arestații de la Timișoara sunt eroii eroilor ce au ieșit în stradă. Oricare dintre cei ce au protestat în zilele represiunii putea să fie omorât, rănit sau arestat. Nu diminuez astfel meritele celor martirizați, ci le extind asupra tuturor celor ce s-au expus pentru cauza eliberării orașului și a țării de sub tirania ocupantului comunist.