„Un temperament entuziast“
Un capitol al biografiei marii muziciene Ethel Smyth, scrisă de Louise Collis, se intitulează Mothering Virginia Woolf. Dată fiind diferența de vârstă dintre cele două protagoniste, o relație mamă-fiică ar fi fost cât se poate de firească. Numai că verbul întrebuințat în sintagma de mai sus înseamnă și „a trata cu gingășie“, „a iubi“, „a proteja“ – însușiri pe care le descoperim, desigur, în conceptul de maternitate. Or, relația dintre Ethel Smyth și Virginia Woolf a avut o dimensiune mult mai complicată.
A fost vorba mai ales de un parteneriat între femei deja mature: atunci când s-a îndrăgostit de Virginia Woolf, Ethel Smyth avea șaptezeci și unu de ani, iar obiectul pasiunii ei doar patruzeci și opt. La acea vârstă, Virginia aparținea și ea, după standardele vremii, vârstei înaintate. Cu toate acestea, Ethel părea să fie ființa pe care o așteptase de ani și ani. Întru totul diferită de femeile de care s-a simțit apropiată în deceniile anterioare, Ethel a adus în viața ei o doză de „primitivism“, de dezordine și insubordonare față de reguli pe care n-o întâlnise la niciuna din prietene.
În 1929, anul întâlnirii lor, Virginia Woolf își scrisese aproape toate cărțile importante – cu excepția capodoperei care avea să apară doi ani mai târziu, The Waves. Lucra la roman cu întreruperi, între suferințe greu de îndurat, cu un fel de abandon de sine în care se complăcea așa cum o făcuse și în copilărie. Ethel Smyth avea în spate o carieră uimitoare, pe care contemporanii nu o apreciau totuși la adevărata ei valoare. Provenită dintr-o familie înstărită (tatăl ei făcuse o strălucită carieră ca militar), Ethel a fost un copil-minune. La zece ani cânta la pian și compunea cu o dexteritate uluitoare. În ciuda opoziției familiei, s-a dus să studieze la conservatorul din Leipzig. Deși dezamăgită de nivelul la care se preda, Leipzigul a pus-o, totuși, în contact cu câteva din marile nume ale vremii, de la Dvorák și Grieg, la Ceaikovski, Clara Schumann și Brahms.
Apariția târzie a lui Ethel Smyth a funcționat ca un straniu amestec de spirit energizant și de stimulent al nevrozelor. Preponderente au fost sentimentele materne – acea doză de dragoste, de răsfăț, de căldură de care avea nevoie ca de aer –, dar și frecvente perturbări ale liniștii de care avea nevoie pentru a scrie. Virginia știa de existența lui Ethel de multă vreme. Faima compozitoarei era deja consolidată. Era imposibil să se ivească într-un loc public fără ca privirile tuturor să se îndrepte spre ea. Virginia fusese de față la premiera operei The Wreckers, la His Majesty’s Theatre, în 1909, și îi cunoștea scrierile. În 1921 a publicat în „New Statesman“ o recenzie la volumul al doilea al cărții ei autobiografice, Streaks of Life. Deși alcătuit dintr-o succesiune de amintiri și portrete ale unor personaje ilustre (Kaiserul, regina Victoria, împărăteasa Eugénie ș.a.), recenzenta considera că marele merit al cărții consta în narațiunea ca atare, în care personalitatea autoarei strălucește prin ceea ce gândește și face: „Dacă vitalitatea este calitatea care face ca părțile mai liniștite ale vieții să se retragă în fundal și pe cei mai umili oameni să ajungă în prim-plan, ne grăbim să-i recunoaștem domnișoarei Smyth un alt har. E impresionabilă, dar este și foarte discriminatorie. Suntem, în general, dispuși să iertăm unui temperament entuziast un anumit grad de exagerare. Dar deși domnișoara Smyth poate fi stridentă, ea nu e niciodată sentimentală. Posedă acea combinație de entuziasm și șiretenie care i se potrivesc și care, după muzică, pare a fi marea ei calitate în viață – căutarea prieteniei“ (Woolf, 1988E: 299). t extul e scris, după cum menționam, în 1921, deci cu aproape zece ani înainte să se fi cunoscut personal. Ceea ce a intuit Virginia Woolf pe baza scrierii autobiografice avea să fie pe deplin confirmat de comportamentul ființei în carne și oase. Prima lor întâlnire s-a produs într-un mod caracteristic pentru ceea ce va fi esența legăturii lor: prin violentarea obiceiurilor comportamentale și prin anularea oricărei convenționalități. Ethel a dat, pur și simplu, năvală în casa Virginiei. Convalescentă, aceasta tocmai trecuse prin supliciul de a asculta șirul de nenorociri de care se plângea Marjorie Snowden. Vijelie de sens contrar, Ethel venise înarmată cu hârtie și creion să afle istoria familiei Stephen. „Femeia-militar“, îmbrăcată într-un costum la comandă și având pe cap faimoasa ei pălărie în trei colțuri, a preluat de îndată inițiativa. Un sfert de oră mai târziu, își spuneau deja pe nume. Virginia o studia cu o curiozitate de entomolog aflat în fața unei specii rare de insecte. I-a observat aspectul general și îmbrăcămintea, apoi i-a analizat atent chipul: pe tâmple i se vedea o venă amplă, care pulsa. Obrajii îi erau înroșiți, iar ochii îi străluceau. Avea o enormă poftă de viață, pe care o afirma cu toată gura, „sinceră și abruptă“, proclamând începutul unei prietenii care avea să fie, într-adevăr, durabilă. Virginia, curioasă din fire, își asedia de obicei conlocutorii cu întrebări în rafală. De data aceasta, n-a fost nevoie: răspunsurile se înșirau ca pe o sfoară, cu o viteză amețitoare.
Această primă luare de contact, în care s-a vorbit despre muzică, sport, ciclism, despre A Room of One’s Own, pe care Ethel o citise cu nesaț, despre viața plină de peripeții a compozitoarei, a pavat calea unei prietenii trainice. În timp ce perora și urmărea gesturile de admirație ale Virginiei, Ethel s-a îndrăgostit iremediabil. Pasiunea ei fusese stârnită de scriitoare încă înainte de a o fi cunoscut, iar întâlnirea față către față n-a însemnat decât explozia unei bombe ce stătea demult cu fitilul aprins. Puhoiul de scrisori pe care i le-a trimis sunt dovada unei pasiuni mistuitoare. Ethel era uluită de frumusețea Virginiei, pe care a lăudat-o fără să cruțe epitetele. Între ele s-a strecurat și un cuvânt prost plasat din punct de vedere semantic: „unescapable“. Forma corectă ar fi fost „inescapable“, adică „un lucru căruia nu i te poți sustrage“, pe când „unescapable“ definește dificultatea sau imposibilitatea de a scăpa, de a evada dintr-un loc (de pildă, dintr-o închisoare). Vocabularul vijelios al lui Ethel – ca și muzica ei experimentalistă – nu se împiedicau însă în astfel de imprecizii. Ele transmiteau cât se poate de transparent tumultul pasiunii și urgența comunicării sentimentului.
A contat, în această fază incipientă, și faptul că mamele lor au murit când fetele aveau cam aceeași vârstă și că amintirea lor se constituia într-un identic amestec de admirație, pasiune, curiozitate, tandrețe, milă și o neconsolabilă durere. Tehnica de abordare a lui Ethel era directă și lipsită de ambiguități. Fiecare cuvânt rostit de ea era parte dintr-o construcție în care însușirile și defectele erau menționate fără sfială. Analizată celulă cu celulă și atom cu atom, Virginia i se relevă drept un personaj imperfect. O deranjează, de pildă, vanitatea ei, reflectată în felul în care se îmbrăca, dând prea multă atenție modei și efectului asupra celor care o întâlneau. Probabil că Virginia era șocată de o astfel de judecată, de vreme ce își făcuse un punct de onoare din a fi, așa cum a spus-o de nenumărate ori, șleampătă – adică mai apropiată de Carrington și la antipodul flamboaiantelor Ottoline Morrell și Vita Sackville-West. În subtext, seducătoarea comunica altceva: că, din înalta poziție morală și estetică în care se plasa cu de la sine putere extindea generozitatea și asupra ființelor imperfecte – cum era și Virginia. În 1933, când deja se cunoșteau destul de bine, Ethel Smyth a lăsat un portret al Virginiei extrem de credibil, tocmai pentru că nu trecea sub tăcere defectele (reale ori imaginare) pe care i le detectase. Cu luminile și umbrele ei, adeseori șocante, rândurile lui Ethel au forța irezistibilă a poziției imparțiale, dominate de sinceritate, și nu de dorința de a epata ori de a ascunde adevărul. Ele sunt cu atât mai credibile, cu cât Ethel s-a dovedit capabilă și de o autoanaliză nemiloasă. Virginia a apărut în viața ei atunci când era aproape surdă și când nu se mai putea bucura de pasiunea supremă, muzica. Deși o apariție târzie, și-a asigurat, fulgerător, un loc aparte: „Nu cred că am ținut vreodată mai profund la cineva, și asta mi se pare că e datorită geniului ei. Nu poți avea cu ea relațiile pe care le ai cu alți oameni. Am întâlnit-o acum trei ani, în 1930, și timp de 18 luni nu m-am mai gândit la nimic altceva. Cred că asta dovedește ceea ce am susținut mereu – că pentru multe femei, și în orice caz pentru mine, pasiunea e independentă de mașinăria sexuală. Evident, există doi factori covârșitori – geniul și frumusețea ei. Și vocea ei absolut minunată, precum și o distincție și o fascinație pe care nu le pot descrie niciun cuvânt. Dar lucrul straniu e că posedă însușirea de a fi iubită“ (St. John, 1959: 222).
Capacitatea de a atrage dragostea, de a fi ținta a multiple pasiuni, rezumate de Ethel Smyth în cuvântul loveable (traductibil și cu familiarul neomologat „iubibil“), e aproape un loc comun în portretistica dedicată Virginiei Woolf. Unicitatea personajului, forța de seducție exercitată de calități altminteri obișnuite (frumusețea vocii, curiozitatea, inteligența, atractivitatea fizică și toate celelalte) amplificau talentul și puneau în valoare cultura care au făcut întotdeauna o impresie puternică. Ethel a sucombat în fața acestui aparat de seducție ultrasofisticat, așa cum au sucombat mulți alți bărbați și multe alte femei. Cu toate acestea, Ethel Smyth nu ezită să aștearnă pe hârtie și trăsăturile negative ale Virginiei, la fel de pronunțate ca și însușirile care i-au atras admirația și dragostea: „Cred că are și foarte mari defecte. E cu totul absorbită de sine (nici nu e de mirare) și geloasă pe valoarea ei literară excepțională. E lipsită de generozitate, de fapt e incapabilă să priceapă ce înseamnă generozitatea, dar o recunoaște la alții. De exemplu, la Vita, care cred că e singura ființă, în afară de Vanessa Bell (sora ei) și de Leonard, soțul ei, pe care o iubește cu adevărat“ (St. John, 1959: 222).
Ethel Smyth identifică un mecanism psihologic de mare finețe. Virginia Woolf nu era nici pe departe o egoistă, o snoabă autocentrată și disprețuitoare. Ceea ce e definit aici drept absență a generozității e doar marca unui nivel înalt de implicare emoțională și socială de care Virginia a fost, într-adevăr, privată. Însuși faptul că vedea generozitatea la alții avea semnificația unei aspre judecăți de sine: recunoștea că nu e în stare să se ridice la înălțimea celor care se dovedeau generoși în mod spontan, natural și, nu arareori, cu o lipsă deconcertantă a criteriilor. Ființă profund artificială, ea trebuie să furnizeze întotdeauna gesturilor o motivație rațională. Așadar, nu nongenerozitatea era subiectul, ci asumarea diferită a umanului. Și încă o contradicție: „Din punct de vedere intelectual e arogantă dincolo de orice descriere, și totodată absolut umilă atunci când vine vorba de însușirile cu care a fost hărăzită“ (St. John, 1959: 222).
(Fragment din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, în pregătire pentru Editura Polirom).
___________________
St. John, Christopher, 1959. Ethel Smyth. A Biography. London: Longmans.
Woolf, Virginia, 1988E. The Essays of Virginia Woolf. Volume Three. 1919 – 1924. Dan Diego New York London: Harcourt Brace Jovaovich Publishers.
Articol publicat și în România Literară.
Recomandări de lectură:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
