Legătura dintre fenomenul AUR şi fenomenul Păunescu

Înainte cu decenii de fenomenul AUR a existat fenomenul Păunescu. Legătura dintre ele o face ataşamentul pentru acelaşi vociferant triumfalism naţionalist. Sentimentul cocardier al fiinţei. 

Dimensiunea legionaroidă se poate lesne identifica în obsesia obârşiilor, a “pământului strămoşesc stropit cu sângele martirilor”, a unei comunităţi arhaice violentată de intruziunile celor “fără de neam şi ţară”. Apatrizii, alogenii, cosmopoliţii. Evreii, ungurii. Plutea în atmosferă un misticism care nu-şi putea rosti numele. Cei care torpilează sacra colectivitate etnoreligioasă trebuie însemnaţi cu fierul roşu. Protocroniştii mergeau cu jalba-n proţap la “iubitul Conducător”. Îl adulau şi îi cerşeau sprijinul în lupta lor împotriva liftelor trădătoare, iudele manevrate de “agenturilii” străine. Cum ar spune senatorul AUR Sorin Lavric, fiinţă însăşi a neamului era primejduită de “masoreţii marxişti”.

Să crezi că făceai un fel de rezistenţă frecventând Cenaclul lui Păunescu este o formă de auto-înşelare. Păunescu avea, cum se spune, urechea voievoduui. Scria poezii menite să gâdile vanitatea satrapului. Era un autohtonist inveterat. N-avea nicio treabă cu disidenţa din Europa de Est şi Centrală. N-a înţeles nimic din experienţa americană. Avea o frică patologică de avioane. Era terestru, incapabil să se înalţe mai departe propria sa, masiva sa umbră. Au fost, neîndoios, şi oameni de bună-credinţă care au mers la marile şezători păunesciene. Au fost şi sunt încă şi oameni de bună-credinţă care vibrează la stilul pompierist, bombastic şi sforăitor al liricii sale. Ca animator cultural a servit un regim anticultural. S-a prosternat şi i-a convins şi pe alţii să se prosterneze. Infinit mai talentat decât Vadim, avea un orgoliu auto-distructiv. Când marea şandrama s-a prăbuşit, versatilul bard a renăscut ca socialist-naţionalist de culoare Verdeţ. Revista Totuşi iubirea a fost o platformă pentru negaţionismul securisto-nomenclaturist.

Complexitatea personajului, incontestabilă, nu-i diminuează turpitudinea şi servilismul. Scrisorile către dictator sunt monumente de auto-umilire masochistă. Era, dacă vreţi, cel mai nonconformist dintre conformişti. Cum spunea o epigramă din epocă, “n-are atât cur şi-atâtea couilles Ceauşescu Nicolae, cât ar vrea să lingă într-un an Păunescu Adrian”. A fost măscăriciul de serviciu al unui totalitarism grotesc. A fost poetul de curte al Regelui Ubu. Un destin penibil. În orice caz, nu unul tragic. Prin comparaţie, însă, fachirul Georgescu este un Păunescu din care s-a extras rădăcina pătrată.

P.S. Nimeni nu a cântat dictatura totalitară a lui Nicolae Ceauşescu cu fervoarea extatică a lui Adrian Păunescu. Chipul său s-a identificat, voluntar şi pentru eternitate, cu acela al regimului criminal şi ilegitim. În inima Capitalei se află bustul său. Nimeni nu pare revoltat, indignat, frământat, consternat. Naţional-socialismul a fost o oroare. de acord. Dar a fost socialismul ştiinţific mai bun? Inclusiv acela ştiut sub numele de “Gândirea Ceauşescu”.