România şi deceniul uselist
Impasul României în anul de graţie 2019 este inseparabil de naşterea şi de expansiunea USL.
România se află la capătul unui deceniu de uselism. Simbolic, în competiţia pentru conducerea Senatului, Alina Gorghiu îl înfruntă pe Teodor Meleşcanu. Nimic nu poate fi mai semnificativ pentru această formă de complicitate istorică decât tabloul de familie care îi reuneşte pe cei doi. Numitorul comun între fostul preşedinte al PNL şi fostul /viitor ministru de Externe este relaţia privilegiată pe care au întreţinut-o cu partidul-stat fesenist metamorfozat în USL. Tragedia bufă a domnului Tăriceanu, pe cale de a fi trădat de colegii alături de care a trădat în anii din urmă, este un alt episod din această istorie ce pare fără de sfârşit.
Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, revenirea lui Victor Ponta şi reinventarea lui Mircea Diaconu sunt alte două semne ale vitalităţii proiectului care se hrăneşte din promiscuitate politică şi ambiţie demagogică. Pentru Ponta, ca şi pentru Diaconu, dezordinea din PSD reprezintă ocazia de a revitaliza antenismul resentimentar. Modestia jucată de Mircea Diaconu este un camuflaj deloc abil pentru populismul ce face apel la anti-occidentalism şi se serveşte de viziunea conspiraţionistă ca de un suport mitologic necesar.
Impasul României în anul de graţie 2019 este inseparabil de naşterea şi de expansiunea USL. USL a reprezentat, în forma sa clasică, la fel ca în varianta redusă a alianţei PSD-ALDE, ocazia pentru fesenism de a căpăta respectabilitatea ce părea pierdută. Bastardul social liberal i-a făcut posibili pe Ponta şi pe Dragnea. Fără USL şi impactul său asupra spaţiului politic din România, PSD nu ar fi atins scorul din anul 2016, scor care îi permite să ignore, suveran, nemulţumirea populară.
Politica uselistă a contribuit la devastarea şi la desfigurarea sistemului justiţiei independente. Ceea ce Victor Ponta şi Crin Antonescu au iniţiat regimul Dragnea şi succesoarea sa, Viorica Dăncilă, au desăvârşit. De la decapitarea DNA şi a Parchetului General până la organizarea Secţiei Speciale şi înfeudarea CSM, bilanţul acestor şapte ani este dramatic. Nimic sau aproape nimic din edificiul funcţional al Justiţiei nu mai este intact. Domnia Liei Savonea la CSM şi demisia retrasă a Danei Gârbovan sunt simptomele acestei derive instituţionale.
Cât despre Preşedintele Republicii, fermitatea lui de acum nu poate face uitată pasivitatea sa anterioară. Mandatul lui Klaus Iohannis este cel în cursul căruia fesenismul a reuşit să elimine unul dintre cele mai importante obstacole în calea hegemoniei sale: este vorba de garanţiile protejării egalităţii în faţa legii. Prerogativele şefului de stat însuşi au fost constant atacate şi subminate. Impasul istoric al României de acum nu poate fi separat de ezitările prezidenţiale.
Degringolada PSD în era Dăncilă nu înseamnă şi sfârşitul partidului-stat. Fesenismul deţine o capacitate de revigorare remarcabilă: simbioza în care se află cu administraţia îi conferă o energie de supravieţuire pe care nu trebuie să o subestimăm. Supravieţuirea cabinetului Dăncilă are o miză clară, anume menţinerea regimului de alegere al primarilor într-un singur tur de scrutin, precum şi păstrarea modului de desemnare al Preşedinţilor de Consilii Judeţene. Este strategia care le poate garanta menţinerea unui monopol ameninţat, este strategia care le poate conferi şansa de a domni peste întinderile lor de şerbi. Drama de la Caracal este o poveste din această Românie pesedistă.
Metastaza care a cuprins corpul nostru politic pare incurabilă. Dar mobilizarea civică şi inteligenţa instituţională pot fi alternativa la resemnare şi la fatalism. Reformarea statului poate iniţia procesele care să permită despărţirea de fesenism. Iar ieşirea din marasmul uselist al acestui deceniu este calea obligatorie de parcurs.
Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News