Religia în şcoală – materie culturală, nu pastorală

Religia ca materie în școala din secolul XXI se predă cu folos în cheie culturală, nu pastorală. Școala nu se suprapune cu Biserica. Nici invers. Istoria creștinismului, care merită cu prisosință cunoscută de oricine, nu e aceeași cu teologia lui rezervată, în principiu, clericilor.

Deplin demnă de salutat poziția recentă a ministrului Educației, domnul profesor Daniel David, pe tema rolului Religiei în școală: „Ținând cont de faptul că civilizația europeană s-a construit pe doi piloni, știință și religie, religia trebuie să fie acolo. Dar aș vrea, la conținut, când vom lucra la programe, aș vrea să nu mai fie atâta catehism. Oricum o să fie catehismul acolo. Dar aș vrea ca profesorii de religie să vorbească și despre extremismul religios, să vorbească mai mult și despre etică și morală. Dincolo de conținutul etic, sau despre istoria religiilor, n-o să poți evita componenta de catehism, dar să nu se reducă la asta”.

Catedra dintr-o clasă nu este amvon. Profesorul de religie nu vorbește de pe solee. În fața lui sunt copii și tineri care au venit la școală, nu la biserică. Rolul esențial al școlii este acela de a transmite cunoaștere, nu credință şi credințe, de a informa și forma intelectual-cultural, nu de a „încreștina”, „islamiza”, „iudaiza” etc. Introducerea în tainele fiecărei religii se operează în spațiul catehetic şi omiletic al cultului religios, nu în cel neutru religios al școlilor laice. Laicii nu coincid mereu cu laicatul. Aceste principii naturale nu afectează cu absolut nimic statutul Religiei în școală, ci doar îi creează cadrul optim și onorabil din care poate pleda cu instrumentar cultural (nu cultic) pentru cunoașterea istoriei și culturii creștine fondatoare, alături de cea greacă și latină, a Europei în care trăim.

Libertatea religioasă în România este riguros respectată, Biserica și cultele religioase sunt partenere sociale ale statului (neutru religios) care le sprijină financiar conform legii, vocea Credinței se aude clar în spațiul public românesc, materia Religie e prezentă în școală. Nu există, așadar, absolut niciun motiv pentru care predarea Religiei să nu ofere tot ce are mai prețios aceasta.

Observația dlui ministru Daniel David legată de necesara abordare în cadrul orelor de religie (și) a unei problematici actuale, impuse de realitatea în care trăiesc elevii înșiși (patologii religioase, precum fanatismul, ortopraxismul, bigotismul, filetismul ca erezie neeradicată din Biserică; politizarea și manipularea ciclic electorală a religiosului, ideologii și „religii politice” cristofobe), este perfect justificată și demnă de maxima atenție a cultelor religioase care propun programele și manualele de Religie. Relevanța materiei Religie în spațiul școlar poate fi cu atât mai mare și mai pregnantă cu cât orele dedicate ei vor mijloci accesul elevilor inclusiv la noțiuni de artă (paleo)creștină, artă europeană majoră prezentă în muzeele lumii, literatură universală, raporturile fertile dintre credință, rațiune, știință. Transdisciplinaritatea este un aliat, nu un adversar al oricărei materii școlare, deci și al Religiei.

Biserica nu a livrat în lume doar un catehism, ci opere majore ale gândirii umane inspirate de Revelație, care se regăsesc în cele mai prestigioase biblioteci din lume. Biblia nu e doar o „carte” religioasă printre altele, ci Cartea (cărților) pe care s-a întemeiat inclusiv cea mai rafinată cultură, cea europeană. Elevii merită să înțeleagă argumentele acestei afirmații bazate pe realitate. Biserica nu e doar cerească, „triumfătoare”, ci și mundană, „luptătoare”. Viața ei nu e compusă doar din venerarea sfintelor moaște, ci și din slujirea concretă a aproapelui mereu vulnerabil, precum și din înțelegerea relației mântuitoare cu acesta. Credința și cultura nu se contrazic când sunt autentice, nici știința cu credința. Conflictul real se consumă cel mai adesea între două credințe fanatice, strâmbe, ireconciliabile. Tradiția nu e tradiționalism, așa cum Ortodoxia nu e ortodoxism.

Proiectarea heterodocșilor în iad și subînțelegerea prezenței ortodocșilor în rai sunt două exemple de anticreștinism trântite în capul „aproapelui” din orice altă confesiune sau religie a lumii. Imaginarea lui Dumnezeu ca satrap care vânează păcatele omului pentru a-l pedepsi veșnic e doar o oroare care ar înfricoșa copiii și ar consolida pe termen lung  ironia adolescenților la adresa religiei în sine. Tema „iadului” este o prezență infernală în orice programă școlară.

Religia în plan social presupune rafinarea relației cu C/celălalt, nu obstinație și trufie confesională, nu predici obsedante despre interdicții, ci dialoguri despre libertatea persoanei umane care se salvează și e salvată simultan din răul posibil și prezent nu din cauza unui Dumnezeu indiferent, ci exact din cauza ignorării darului libertății și a ignoranței spirituale.

Aceste ultime exemple, fie și ca excepții, denunță o mentalitate ostilă Evangheliei și Bisericii înseși, care nu are a se teme de gândirea și viziunea filocalice centrate nu pe iad, ci pe iubirea mereu paradoxală a lui Dumnezeu. Această bogată, mereu actuală realitate poate fi și trebuie tradusă elevilor la ora de Religie, iar prin ei chiar și părinților care își doresc în mod firesc copii educați și cultivați, nu plictisiți și fobici în devenire la religios, biserică și tradiții.

Religia ca materie în școala din secolul XXI se predă cu folos în cheie culturală, nu pastorală. Școala nu se suprapune cu Biserica. Nici invers. Istoria creștinismului, care merită cu prisosință cunoscută de oricine, nu e aceeași cu teologia lui rezervată, în principiu, clericilor. Istoria creștinismului și a culturii rodite de el este, în mare parte, istoria României și a Europei. Exact cunoașterea ei face parte din ramificata cunoaștere care trebuie transmisă elevilor în școală.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News