Peisajul dezolant al unui imens balamuc

Adevărul este ceea ce ar trebui să ne seducă atenția și să o păstreze. Atenția noastră ar trebui să dureze, nu să capituleze.

Datorită ei ar trebui să rămânem cu ochii deschiși, să nu ațipim sau să adormim buștean în pădurea mișunând de jivinele propagandei de orice fel.

Jivinele populismului actual sunt cele mai insolente și au obrăznicia hienelor care joacă lamentabil rolul câinilor de pază ai democrației, ai statului de drept și libertății de expresie despre care urlă că trebuie salvate. De ele, de hiene, care, odată trecute de poarta atenției și ajunse în inima „cetății”, ar sfâșia tot ce urlau patetic că vor apăra.

Supremația știrilor „bombă” din spațiul mediatic ocupat de entități „jurnalistice” devenite tribune de propagandă spulberă însă constant adevărul, ori de câte ori acesta se înfiripă punctual în sfera publică, aruncându-ne pe noi, (tele)spectatori mai mult sau mai puțin angajați, într-un așa-zis flux de informație care curge învolburat și ne poartă mintea risipită spre vastele mlaștini în care se varsă. Inițial risipindu-ne, apoi suprimându-ne dreapta judecată.

Când un asemenea tsunami de „informație” cotidiană duce cu el rămășițele adevărului, aluviunile manipulărilor și leșurile minților răpuse de propagandă, în urma lui rămâne doar peisajul dezolant al unui imens balamuc.

Un balamuc contemporan în care a sosit deja „vremea când oamenii care au înnebunit se vor năpusti asupra celor ce nu au făcut-o, zicându-le acestora că sunt nebuni pentru că nu sunt asemenea lor”, adeverindu-se astfel, fie și conjunctural, uriașa intuiție duhovnicească a Sfântului Antonie cel Mare.