Pandemia la români: datoria supunerii


Că Guvernul României acuză cetăţenii acestei ţări pentru eşecul propriilor sale politici destinate să limiteze efectele pandemiei nu este suprinzător: în definitiv, în România asumarea erorilor comise reprezintă un tip de conduită inimaginabilă şi inacceptabilă.

 

Decalajul dintre România şi alte ţări central-europene în materie de siguranţă sanitară este, însă, cu mult prea dramatic pentru ca el să poată fi expediat prin declaraţiile oficialilor de la Bucureşti.

Criza pe care statul român nu pare în măsură să o administreze altfel decât prin ameninţări şi noi interdicţii dezvăluie, dincolo de retorica propagandei, modul de a fi şi de acţiona al autorităţii în patria noastră. Statul român nu s-a întemeiat şi nu s-a revendicat de la o logică a contractului civic şi a consimţământului. Maniera sa de a se raporta la cei care îi erau supuşi pornea de la premiza fondatoare a supunerii: rezerva, îndoiala, critica erau tot atâtea chipuri ale nesupunerii.

Timp de treizeci de ani, statul român a dus mai departe logica autocratică ce vine din propriul său trecut. Fesenismul a recuperat şi a transmis mai departe acest filon al despotismului: dialogul civic, comunicarea, încercarea de a explica sunt privite ca simple mofturi, ca instrumente irelevante în ordinea exercitării puterii. Pandemia a întărit acest instinct care nu a dispărut din genomul statului român. Privilegiile sunt, întotdeauna, ale celor care conduc şi ordonă. Vina este, inevitabil, a celor care sunt conduşi , a celor care trebuie mânaţi, de la spate, asemeni unei turme decebrate. Acolo unde alte state au preferat, istoric, să construiască încrederea, statul român a rămas fidel vocaţiei sale de a fi stăpânul de necontestat al pământului şi al sufletelor de pe întinsul său. Apărător al elitei care îl parazitează, statul român este nemilos şi indiferent cu cei care nu înseamnă nimic în ochii săi. Memoria traumei de la “Colectiv” face parte din acest şir de neglijenţe criminale.

Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, un act unilateral de abandonare al propriilor drepturi. Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, oarbă şi automată, ca într-o comunitate de sclavi. Respectarea legii nu este, într-o democraţie constituţională, decât efectul contractului care garantează, prin clauzele sale, sfera libertăţii. Iată câteva adevăruri elementare care ar merita reamintite, acum.

Datoria supunerii fără de crâcnire evocă un timp al servituţii şi al capetelor plecate. Dincolo de criza sanitară, ceea ce trebuie să reafirmăm este necesitatea de a regândi, o dată pentru totdeauna, relaţia dintre stat şi cetăţeni. Libertatea trebuie să devină reperul în jurul căruia putem construi un viitor al demnităţii umane.

 

Articol apărut şi pe Contributors.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. 30 iulie 2020

    […] Ioan Stanomir (Pandemia la români: datoria supunerii, 29 iulie 2020, disponibil aici) […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.