O ediţie I. D. Sîrbu: jurnalul unui destin

Ion D. Sîrbu. Sursă foto: LaPunkt.ro

Îi este dat lui I.D. Sîrbu, asemeni lui Nicolae Steinhardt, să-şi împlinească destinul doar în postumitate: opera sa capătă profilul pe care puţini îl bănuiau, iar destinul său face corp comun cu textul în care s-a topit, până la pierdere de sine.

Eliberat de marginalitatea pe care o aşezase asupra sa regimul comunist, ca pe o piatră tombală, I. D. Sîrbu poate fi recunoscut, o dată cu ediţia de la Polirom, drept ceea ce este cu adevărat – unul dintre rarii scriitori români care, prin existenţă şi literatură, au înfruntat teribilul secol XX. (Re)citit în vremea în care atâţia dintre contemporanii săi iluştri sunt uitaţi, Sîrbu revine, de dincolo de moarte, cu energia geniului său. Privirea sa ajunge, în fine, acolo unde a sperat să ajungă, în deceniile de suferinţă şi de trudă ale zilelor sale.

Iar publicarea Jurnalului său, în formă definitivă, recuperând alte epoci diaristice şi depoziţii confesive, este ocazia de a contempla, în toată polifonia sa, opera lui Sîrbu. Căci în jurnal, mai mult ca în alte texte, vitalitatea tragică a lui Gary se exprimă cu o intensitate aproape insuportabilă. Jurnalul căruia i se incredinţează este urna în care se toarnă tot ceea ce i-a fost refuzat de istorie: însemnările de aici sunt testamentul unei spirit care nu se pleacă şi care nu poate fi învins.

De ce scrie Sîrbu acest jurnal în care se varsă biografie şi literatură, precum se varsă fluviile în largul de mare? Poate pentru a înfrunta tăcerea şi uitarea pe care le întâlnise în anii săi de încercări: trecerea de la închisoare la emigraţia interioară face parte din destinul celui despre care torţionarii săi hotărau că avea să înceteze să mai existe.

Spaţiul aproape carceral în care Sîrbu îşi trăieşte existenţa de după eliberare este imaginea dramatică a exilului interior pe care îl alege, spre a nu deveni o rotiţă din mecanismul unui regim pe care îl detestă. Craiova din jurnal este o bolgie de infern, este locul în care îi este îngăduit să trăiască după ce comunismul îl deposedează de identitatea sa socială şi intelectuală. Craiova este locul unde Sirbu va scrie despre viaţă şi despre moarte, cu tenacitate, disperare şi speranţă.

Vitalitatea jurnalului lui Sîrbu este dată de libertatea insurgentă a notaţiilor sale. Aici filosoful alungat de la catedră se poate întâlni cu scriitorul: unitatea fiinţei sale este afirmată, prin unitatea unui stil ce va creşte, spre a deveni stilul din Adio, Europa. Iar acest stil este cel în care se regăseşte Sîrbu însuşi: un amestec de nelinişte,erudiţie, disperare, neîncredere în sine, energie a creaţiei. Jurnalul este respiraţia unui om zidit de viu, în viaţă fiind. Singura fereastră prin care privirea sa pătrunde este viitorul pe care nu îi va fi dat să îl mai trăiască.

Jurnalul este un vast eseu conversaţional, o extraordinară monodramă care acordă lui Sîrbu şansa de a se juca pe sine, în rolul de bufon şi de martor al vieţilor sale şi al veacului său. Se află, în paginile sale, întreaga postmodernitate insurgentă pe care a pariat, ca poetică şi ca opţiune a salvării. Sîrbu este ocrotit de acest cer pe care doar cuvintele sale îl fac să palpite. Doar aici frica de ratare şi de pierdere poate fi alungată. Doar aici literatura îşi capătă timbrul de lamă arzândă al depoziţiei neîndurătoare.

Fostul cerchist, fiul de miner, deţinutul politic, luptătorul de pe front, exilatul interior, iată identităţile care se topesc în acest unic chip al textului. Jurnalul său este revanşa celui pe care Marin Preda îl reduce la imaginea de carton a lui Victor Petrini. Jurnalul lui Sirbu este răspunsul la minciuna pe care o propagă romanul politic al epocii sale. Sîrbu explorează libertatea pe care arta oficială nu poate cuprinde. Viitorul pe care îl contemplă eliberează un geniu al reflecţiei etice şi al portretizării acide. Laşitatea şi făţarnicia nu mai pot trăi în acest interval al jurnalului.

I.D. Sîrbu este înconjurat de umbrele pe care le convoacă, mereu şi mereu, ca într-un ritual al aducerii aminte. Iar tatăl său şi Lucian Blaga sunt cei care îl încadrează, precum în tabloul de familie ale unui destin. Minerul şi profesorul sunt cei cu care Gary vorbeşte în clipele de atroce singurătate: vocea lor este una cu vocea sa, căci educaţia sa înseamnă tăria unui caracter care nu acceptă trădarea şi laşitatea. În jurnal se află ceva din constituţia de granit a povestirilor din Petrila: în adâncul de galerii nu se poate minţi şi nu se poate trişa.

Jurnalul său este fotografia acestui ceauşism de metastază morală: Craiova sa este cosmosul în care colcăie turpitudinea imundă a comunismului târziu. Disperarea din Adio, Europa trăieşte în jurnal. Cum se poate vieţui demn în această istorie grotescă şi însângerată, iată interogaţia care îl obsedează pe cel care se obstinează să scrie.

Fotografie a rătăcirii unei lumi, jurnalul este şi fotografia unei agonii. Cancerul care îl distruge înaintează implacabil, asemeni unui emisar al destinului. Sîrbu scrie despre moarte cu simplitatea tragică a unui Cehov. Corpul este strivit de durere şi de boală, dar timbrul nu poate fi amuţit. Literatura devine forma de afirmare a umanităţii ce nu poate muri cu adevărat. Lecţia jurnalului este a una a curajului est-etic.

După trei decenii şi jumătate, efigia lui I. D. Sîrbu se conturează, întreagă: geniul unui marginal este, în cele din urmă, parte din fibra literaturii noastre. Ediţia Sîrbu este insăşi vocea sa, una care se distinge, limpede şi temerară, precum lampa ce luminează, în adânc, un drum al generaţiilor de mineri, imaginând o punte peste suferinţă, durere şi moarte.

Articol publicat şi în LaPunkt.

• Recomandare de lectură: Suzana Fântânariu: „Seva artei întreţine a doua viaţă a artistului”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News