Hemiplegia de stânga


Măsurile perfect justificate moral, istoric și legislativ pentru reprimarea difuzării ideilor naziste devin inacceptabile, adesea în ochii acelorași istorici și oameni politici, când la mijloc vine vorba despre crimele comise în numele comunismului de către regimurile comuniste. Stânga e hemiplegică și selectivă.

 

Francezul Thierry Wolton e un om liber. Nu sunt mulți ca el într-o țară ca Franța, unde pârghiile puterii intelectuale – media, universitatea, marile edituri, juriile literare – sunt în continuare, în mare parte, în mâinile stângii și extremei stângi. E adevărat, la Paris nu mai e vremea când revista Les Temps Modernes făcea legea. Pe atunci, tot ce nu era roșu părea brun. Să fii acuzat de fascism, acuză gravă pentru care nu era nevoie de argumente, însemna să treci automat drept ciumat. Nu doar că erai dezonorat: erai pur și simplu pus la zid pe cale administrativă, ca în noile regimuri populare din Est. De atunci și până azi s-au succedat două sau chiar trei generații. Însă vechile complicități n-au dispărut. Tovarăși de drum comuniști, pe rând troțkiști, maoiști, altermondialiști ceva mai târziu, chaveziști și alți îndoliați fără număr ai marilor cauze pierdute s-au deplasat sub mereu alte drapele ale iluziei, pe măsură ce vechile flamuri s-au tot zdrențuit.

Fenomenul intelectual francez e unic în sânul democrațiilor occidentale. Puținii care au îndrăznit să-i țină piept, Raymond Aron, Albert Camus, Jean-Jacques Revel, au trebuit să aibă un psihic de fier și, într-o formă sau alta, să fie asigurați moral și material contra presiunii ambiante. Fără stagii în Rezistența franceză, fără o trecere notabilă pe la partidul comunist, fără o poziție solidă în sistem, fără resurse, ar fi fost riscant.

Căderea comunismului în 1989-1991 și deschiderea arhivelor ar fi urmat, logic, să lichideze orice avânt intelectual totalitar. La spartul târgului, s-au văzut dimensiunile uriașe ale prăpădului: nu doar ca număr de victime, cu milioanele, fiindcă victimele comunismului nu impresionează, irită cel mult, ci prăpădul economic general. Cei în numele cărora s-au comis orori, săracii lumii, nu s-au ales cu nimic de pe urma terorismului comunist. Au ieșit din societatea marilor promisiuni mai săraci, mai lihniți, mai înfrigurați și mai umiliți. Marea minciună n-a adus decât faliment. Iar intelectualitatea occidentală ar fi trebuit să iasă grav compromisă din jocul cu ideile, tocmai pentru că a vorbit în numele perdanților, cei mici, înșelați iresponsabil. Dacă n-a ieșit rușinată din scenă e pentru că nu și-a asumat nimic. Și n-a făcut nici cel mai mic gest de penitență: ar fi fost prea mult și prea curajos. A trecut mai departe. A căutat și a găsit noi doctrine ale „generozității” și „cauzelor bune”, antiliberale și egalitariste, ce se ivesc la tot pasul pe taraba vorbelor pentru care nu există ziua din urmă a judecății.

Când, în 1997, un grup de câțiva cercetători, în frunte cu Stéphane Courtois, a îndrăznit să publice Cartea neagră a comunismului, contabilizând recolta macabră, între 80 și 100 de milioane de cadavre, o parte din autorii volumului au cedat moral și s-au delimitat (ce jenant!) de propria lor contribuție. Rezultatul era din caleafară de înfricoșător, iar Centrul Național al Cercetării Științifice și universitățile dădeau semne că trec la măsuri. Ce nu se putea admite în Cartea neagră erau următoarele puncte fundamentale: asemănarea structurală dintre comunism și nazism, de o stridentă evidență, și legătura dintre ideologia comunistă și crima în masă. Inacceptabilă pentru stânga era până și legătura dintre comunism și regimurile comuniste, oricât de aberantă putea să pară această discuție. Trebuia salvat comunismul ca doctrină cu „argumentul” că punerea în practică a marilor idei comuniste a eșuat din motive… birocratice (birocratul Brejnev, vezi bine, nu se ridica la înălțimea visătorului Troțki). Și nici marii visători însetați de sânge n-au fost suficient de idealiști. Ideologia trebuie să rămână cu orice preț în picioare, ca să poată fi aplicată în continuare așa cum se cuvine. Ideile marxist-leniniste ca atare nu pot fi condamnate, fiindcă sună prea frumos, prea convingător.

Thierry Wolton demontează chiar aceste reziduuri mentale. Ele formează ceea ce se numește negaționismul de stânga. Termenul de negaționism a fost lansat pe piața ideilor de către istoricul Henry Rousso, în 1987, și apoi, trei ani mai târziu, prin deputatul comunist Jean-Claude Gayssot, intră direct pe piața legislativă. Erau definite ca acte negaționiste, reprimabile în numele adevărului istoric și apoi și în numele legii, contestarea sau minimalizarea genocidului comis de regimul nazist împotriva evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Thierry Wolton, „Negaționismul de stânga”. Traducere din franceză de Georgeta-Anca Ionescu, București, Editura Humanitas, 2019.

Iată însă că măsurile perfect justificate moral, istoric și legislativ pentru reprimarea difuzării ideilor naziste devin inacceptabile, adesea în ochii acelorași istorici și oameni politici, când la mijloc vine vorba despre crimele comise în numele comunismului de către regimurile comuniste. Stânga e hemiplegică și selectivă. „Negaționismul e unul singur”, afirmă Thierry Wolton, „scopurile negaționiștilor pot să difere, dar metodele lor sunt aceleași, iar rezultatele, identice, fiindcă alterează necesara înțelegere a trecutului.”

Deschid aici o paranteză. Întâmplarea, minoră, face să fi experimentat personal, în Franța fiind, cenzura negaționismului de stânga. Faptul e cu atât mai uimitor, cu cât e legat de o publicație liberală, reputată pentru deschiderea ei, trimestrialul Commentaire, fondat de Raymond Aron și dirijat, între alții, de regretatul Jean-François Revel, cu care m-am aflat în corespondență. Era în 1999, când tocmai apăruse volumul coordonat de Henry Rousso, părintele conceptului de negaționism, prin jocul coincidenței. Numele volumului spunea deja mult, Stalinism și nazism: Istorie și memorii comparate. Între contribuții, Alexandra Laignel-Lavastine cu un capitol despre interbelicul românesc, temă despre care se pronunța cu superioară ignoranță. (În acei ani, Alexandra Laignel-Lavastine, veritabil intelectual francez, era marcat de stânga, azi a făcut pasul la dreapta.) Deja titlul volumului spune mult: nu comunism și nazism, ci, ca în Franța, stalinism și nazism, pentru a salva ce se mai poate salva, adică esențialul – comunismul. La invitația lui Jean-François Revel, am trimis revistei Commentaire un articol, al cărui șpalt l-am primit spre corectare. Pe ultimii metri, politologi de stânga s-au organizat pentru a stopa modestul articol ce denunța asimetria dintre tratamentele de care beneficiau comunismul și nazismul. Au făcut-o cu ajutorul lui Pierre Hassner, și aceasta chiar într-o publicație de orientare liberală. Jenat, Revel mi-a scris scuzându-se cu gluma că n-ar dori să intervină într-o dispută româno-română, Hassner fiind originar din București.

Azi, atrocitățile comuniste se estompează. Martorii dispar, amintirile, cu puține excepții, nu mai interesează, suferințele carcerale și presiunile psihice cotidiene par din secole îndepărtate, nimeni nu mai face nicio legătură între ieri și azi. E un trecut uitat, protejat de vechi complicități, de vechi vinovății, de nepăsare, oportunism și descurajare. Wolton: „Chiar în Franța, cum să interpretăm revendicările egalitariste care din timp în timp reapar în mintea oamenilor fără să luăm în considerare apetența pentru comunism care a marcat atât de mult mentalitățile?” Sunt reziduuri ce produc neîncetat efecte, mai ales prin școală și media. Meritul cel mare al lui Wolton, merit care a fost și al unui Revel, dar nu și al altor intelectuali de primă mărime, precum François Furet, Michel Foucault sau Paul Ricœur, pentru a rămâne la spațiul intelectual francez, este că deschide dosarul cu o abordare frontală.

Însă ar fi greșit să se creadă că, în Occident, comunismul e doar rezidual. Negaționismul nu e doar o chestiune de fenomen ce supraviețuiește prin absența dezbaterii profunde. Ne aflăm – în Franța, cel puțin – în fața unei rezistențe active, a unui comunism militant, mai cu seamă în mediul universitar. Ca exemplu, sociologul marxist Pierre Bourdieu, decedat în 2002, a exercitat o influență considerabilă inclusiv prin numeroasele poziții pe care le-a ocupat, la École Normale Supérieure și Collège de France. Pot fi citate nume de intelectuali români plecați din România înainte de căderea lui Ceaușescu, oripilați de comunism și sfârșind comuniști la Paris. Grație influenței lui Bourdieu. Acestea sunt dintre minunile pe care le reușește oportunismul.

Un caz ce frizează patologicul este Alain Badiou, profesor la aceeași reputată École Normale Supérieure. Convingerea lui e că „răul nostru vine din eșecul istoric al comunismului.” Iar Thierry Wolton comentează: „Badiou nu doar că asumă bilanțul tragic al socialismului real, ci regretă mai ales lipsa de radicalism a regimurilor comuniste din trecut (…). Și publicul de la teatrul din Aubervilliers aplaudă.” Teroarea fascinează. Îți spui, citindu-i pe acești prolifici autori de tratate, cu nume sonore, dacă nu cumva popoare libere, cu o înaltă idee despre ele însele, s-ar fi comportat, la o adică, sub comunism încă mai jalnic decât bieții estici care suntem.

Partea cea mai tristă în povestea negaționismului de stânga – dar la fel de mult și de dreapta – deschide, încă o dată, discuția despre rolul jucat de intelectual în istorie. În fond, toate ismele radicale din ultima sută de ani au fost creația intelectualilor. Aceștia nu doar că au demisionat din rolul lor critic, ci, dimpotrivă, au stat la originea fanatismelor, le-au teoretizat și le-au servit gata preparate spre hrana Molohului. Nu e vorba aici doar de intelectualii prinși în mecanismul totalitarismului, dornici de afirmare sau cu fibră morală fragilă, ci de proștii utili din Occident, înregimentați în masă. Uneori stipendiați, dar în imensa lor majoritate benevoli, ceea ce-i și include în categoria proștilor utili, dornici de poziții obținute facil, dar de cele mai multe ori fără agendă personală, ei sunt simpli consumatori de opiu intelectual, pentru care Capitalul lui Marx a ținut loc de credință religioasă și de explicație universală. „Toți cei care aderă la teoria lui Marx sunt predispuși la negaționismul de stânga”, spune Wolton – și are dreptate.

Cum pot ei împăca marxismul cu efectele practice, reale, ale marxismului tradus politic, pretutindeni, pe toate meridianele și în toate decadele ultimei sute de ani, cum pot pune de acord lupta de clasă cu lichidarea concretă de clasă, după cum o cer dogmele părintelui comunismului, sunt întrebări la care nimeni cu mintea întreagă nu ar fi în stare să răspundă.

Acolo unde politologii noștri au obosit, cu excepția notabilă a lui Vladimir Tismăneanu, Thierry Wolton, strălucit analist, găsește, iată, o inepuizabilă sursă de energie și de motivație – parcă având a ispăși, el, o uriașă penitență, în numele tuturor occidentalilor ce au abdicat făcând act de supunere și au plecat de la locul faptei fără să ceară iertare.

 

Articol publicat şi în Revista Orizont.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.