Croitorașii cei mofluzi

Rare sunt cuvintele la care să am alergie mai puternică decât la reformă. Și nu pentru că l-au batjocorit toți nemernicii care s-au perindat pe la putere în ultimele decenii – nu numai la noi, ci și în restul lumii. Pentru mine, reformă sună a sărăcie, a disperare, a mândrie prostească, a improvizație, a poză, a vanitate, a ambiție de a părea mai prosper decât ești.

Și iată de ce: l-am auzit prima oară în copilărie, și apoi de multe ori, în legătură cu dezolanta operațiune sartorială a „transformării“, adică a întoarcerii pe dos, a hainelor vechi (costume, pardesiuri ori paltoane) spre a le da aparența noului. Nu mă întrebați din ce motive, în loc de a modifica, a ajusta, a retușa, a recondiționa în lumea săracă pe care am cunoscut-o se spunea a reforma. De parcă aceeași haină nu era tot ea, doar că înșela ochiul părând că e mai puțin decolorată, tocită ori murdară. Nu țin minte ca mama să ne fi dat vreodată hainele la reformat. Când nu aveam bani pentru altele noi, le purtam pe cele vechi, așa cum erau, ca vai de sufletul lor, dar curate. Era în acest refuz o dublă lecție: nu haina face omul, și nu încerca să fii ceea ce nu pari. De atunci, pentru mine cuvântul reformă echivalează cu sărăcie.

Cu neplăcută surprindere am aflat că vocabula avea trecere și la case mai mari. La începutul anilor 1990, am auzit-o de mii de ori și în mii de contexte la Washington și la New York, unde era rostită cu emfază de oameni cu mari răspunderi politice și sociale. Dar și acolo, cu cât se reforma mai frenetic, cu atât mai prost mergeau lucrurile. Iar concluzia pe care am tras-o e că reforma e drumul cel mai sigur spre dezastru. Poate că o vreme amâni deznodământul tragic, mai tragi o gură de aer, îi mai duci cu preșul pe cei al căror destin depinde de tine. Dar, în cele din urmă, paltonul mâncat de molii tot palton mâncat de molii rămâne, chiar dacă nuanța coloristică mai vie dobândită prin reformare poate să înșele.

Probabil că domeniul în care reforma a avut efectele cele mai dezastruoase e învățământul. Am urmărit – recunosc, nu prea atent, dar amuzat la culme – recentul uragan într-un degetar de plastic provocat de programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Serios? Asta e marea problemă a societății românești? Dacă să-i înlocuim pe cei proclamați cândva drept „clasici“ cu fracturiștii și douămiiștii? Pe Ienăchiță Văcărescu și Neculce cu Ianuș ori Komartin? Chiar suntem în toate mințile? Pentru că despre asta a fost vorba: pe cine dăm afară, ca să ne așezăm noi în locul lor. Vestea proastă e că oricum ar arăta manualul de clasa a IX-a, elevii care-l vor citi sunt aceleași produse triste ale celor opt ani anteriori de batjocură pedagogică. Adică niște copii pe creierele cărora s-au făcut toate experimentele și reformele, în afară de una: aceea de a-i învăța să învețe.

Câtă vreme învățământul primar și gimnazial e un substitut de orice, numai de școală nu, vom reforma nimicul cu aceeași frenezie care ne face să fim mereu mândri de pardesiurile noastre cu picățele îndărătul cărora se află împărăția acarienilor. Ca multe alte locuri unde se cheltuiește banul public, și în școală a dispărut sentimentul responsabilității. Tragedia a atins apogeul atunci când viața în școală s-a rupt de cultură. Cum poți face educație fără a citi cărți? Iată o uluitoare șaradă românească. Școala a fost dinadins distrusă în cei zece ani de cârmuire neocomunistă ai lui Ion Iliescu. Urmașul său, Emil Constantinescu, deși profesor, s-a dovedit un nevolnic și la acest capitol. A urmat revirimentul din vremea lui Traian Băsescu. Legea Funeriu a reaprins flacăra speranței, repede stinsă de plagiatorul Ponta. Iar apoi a urmat lunga glaciațiune iohannisiană.

În clipa de față, nu de reforme din vârful pixului e nevoie, ci de tăiere în carne vie. Un învățământ de slabă calitate garantează un singur lucru: falimentul accelerat al societății. În particular, toată lumea știe ce e de făcut. În public, se tace mâlc. Am să dau doar exemplul învățământului universitar, unde problemele se pot rezolva mai ușor decât în cel gimnazial și liceal. N-am reușit să aflu cu precizie câte universități finanțează în clipa de față statul român. Unele statistici susțin că patruzeci și șase, altele cincizeci și nouă. Să spunem că e vorba doar de patruzeci și șase – deși, sub diverse forme, și puzderia de „particulare“ beneficiază de ugerul guvernamental. Fără să am pretenții de specialist, dar trăind de mulți ani în acest mediu, aș risca să spun că viabile, răspunzând menirii pentru care au fost create, sunt cam zece-cincisprezece.

Cum s-a ajuns aici? Exact cum s-a ajuns și la explozia de agenții guvernamentale, de direcții fantomă pentru domenii fantasmagorice: pentru că s-a putut. Pentru că există o insațiabilă clientelă politică. Pentru că suntem iresponsabili și ticăloși. Pentru că e nevoie de profesori universitari — în multe cazuri, doar niște nulități lustruite în goana bidiviului, de li se văd încă ațele costumelor reformate de mântuială — pentru mișmașurile politice, așa cum e nevoie de primari în localități în care numărul câinilor de pripas îl depășește pe cel al oamenilor. Deși e o evidență că nu se mai pot continua în stilul falimentar de acum, nimeni nu face nimic. Și asta pentru că am pierdut ceva esențial pentru ființa umană: onoarea. Și odată cu ea, onorabilitatea (nu, nu sunt sinonime absolute). Complet nepregătiți pentru a face față provocărilor unei lumi ce nu mai seamănă deloc cu aceea încremenită și searbădă a comunismului, românii s-au dedat la cele mai uluitoare improvizații. Chiar și azi, cei cărora le merge cel mai bine sunt cei care au avut frâiele în mână în lumea veche.

Ceea ce înseamnă că societatea românească este în continuare incompatibilă cu lumea căreia ne facem iluzia că-i aparținem. Ce fel de competiție poate exista între universitățile pricăjite din cine știe ce târguri de provincie, cu cele pe care competiția le-a așezat în frunte? Nu e realist să avem, din senin, o universitate între primele o sută din lume. Abia dacă vreo cinci-șase instituții de învățământ superior din Europa de Est se plasează în top 500: universitatea Karlova din Praga (fondată, totuși, la 1348 – asta pentru cei care-și bat joc de ideea de tradiție), cea din Varșovia (înființată în 1816), cea din Ljubljana, cea din Belgrad și cea din Tartu (Estonia). Dar undeva pe la locul 700 tot am putea spera să ajungem (și nu mai jos de 1200, ca acum, cu șanse mari de a ieși cu totul din orice clasament).

Ce ar fi de făcut (și nu se va face în vecii vecilor)? Foarte simplu: desființarea universităților neviabile și întărirea prin finanțări serioase (dar și prin cerințe pe măsură) a celor care, chiar și în aceste vremuri de restriște, dau dovadă de seriozitate. Mentalitatea comunistoidă a făcut și în acest domeniu ravagii: e de datoria statului să finanțeze comoditatea tinerilor, de a nu-i expune la niciun fel de concurență. De ce să meargă băiatul mamii să studieze la două sute de kilometri de casă, și să nu vină universitatea la el, eventual chiar la capătul străzii? E și acesta un factor care a contribuit la anchilozarea mentală a României. Mobilitatea socială e considerată un fel de boală rușinoasă. Dacă un tânăr pleacă de acasă, din amărâtul lui orășel, trebuie să meargă musai la București – perpetuând astfel structura de țară bananieră, unde totul gravitează în jurul metropolei, iar în rest se stă cu luminile stinse.

Simultan, ar trebui făcută unificarea universităților din marile centre. Adică în fiecare oraș să existe o singură universitate, cu mai multe facultăți. Ceea ce ar duce nu numai la coerență, ci și la enorme economii. N-am mai avea cinci-zece rectori, sute de prorectori și decani, mii de șefi de catedre. Nu s-ar mai călca în picioare facultățile de aceeași specialitate și ar dispărea competițiile sterile între orgoliile provinciale. Universitățile vocaționale le-aș aduna într-un singur centru (sau două, maximum trei), unde talentul studenților să poată fi stimulat și servit de dotări și echipamente performante. În acest domeniu, aș lua modelul vechilor centre sportive (de pildă, cel de gimnastică de la Deva), unde s-a dovedit că se poate ajunge la performanțe de nivel mondial. A considera arta un divertisment e drumul cel mai sigur spre anularea ei totală. Ea trebuie să se profesionalizeze, dacă vrem să conteze cu adevărat. La fel și universitățile militare.

Să nu-mi spuneți că propun un model centralist de stat. E vorba doar de folosirea rațională a resurselor, nu de risipirea lor iresponsabilă în numele „grijii față de om“. Nu comparați șansa dată performanței cu industrializarea forțată a comuniștilor. Tot ce s-a întâmplat în ultimii treizeci și cinci de ani a stimulat lenea, comoditatea, falsul confort. Mi-am făcut facultatea în alt oraș decât cel în care am crescut și în care locuiau părinții mei. Poate că aș fi vrut să prelungesc dependența de viața plăcută, care-mi era asigurată acasă. Obligat să merg „printre străini“, a trebuit să devin responsabil pentru tot ceea ce făceam.

Faptul că la cămin era înghesuială, m-a determinat să stau mai mult în sala de lectură a bibliotecii. Ca să mă impun, a trebuit să depun eforturi incomparabil mai mari decât ar fi fost necesare acasă, unde cunoșteam multă lume și totul se putea aranja ușor. Competitivitatea și adaptabilitatea mi-au intrat în sânge și s-au dovedit utile de-a lungul vieții.

Or, conformismul și inerția mi se par a fi, alături de corupție și mafiotism, cele mai grave boli care ne sufocă. Cancerul nu poate fi vindecat cu comprese parfumate. În clipa de față, corpul bolnav al societății românești nu se mai vindecă decât printr-o operație chirurgicală de amploare. Restul e demagogie și lașitate. Adică, reciclarea dezastrului.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News