Cod roşu în Educaţie

Nu este prima dată când situaţia din Educaţie este descrisă, semnalată, analizată, de către diferite ONG-uri specializate, de către experţi, analişti, ziarişti din societatea civilă. Degeaba. Instituţiile statului care au în responsabilitate sistemul de educaţie sunt surde şi mute. Se prefac că nu pricep nivelul inacceptabil de jos la care a ajuns învăţământului românesc.

Încă o dată, tabloul care ar trebui să dea fiori Parlamentului, Guvernului, Ministerului Educaţiei, Preşedinţiei, Inspectoratelor Şcolare:

Abandonul şcolar. Se ridică la noi în ţară la circa 18 – 20%, atât conform datelor Eurostat, cât şi celor furnizate de Institutul Naţional de Statistică. Posibil că procentul abandonului şcolar să fie mai mare, pentru că directorii de şcoli acoperă un abandon ascuns, elevi existenţi în cataloage, dar care nu vin la şcoală.

Elevi analfabeţi funcţional. Aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale prezentat luni, la Cluj-Napoca. Copiii pot să scrie şi să citească, dar nu înţeleg textele asimilate. Rezultatul este similar celui aflat din evaluările PISA 2012: La Citire/Lectură, România a înregistrat 438 de puncte (faţă de 496 media ţărilor OECD), ceea ce ne plasează pe locul 50 din 65 ţări participante la testare. Din totalul elevilor români testaţi la Citire/Lectură, 37,3% dintre rezultate au fost slabe.

Rezultatele la examenele naţionale, Bacalaureat şi Evaluarea Naţională. Procentele de promovare, obţinute prin raportare la numărul total de elevi existenţi în clase terminale sunt de 50%, iar dintre elevii înscrişi în clasa a IX-a în 2012, doar 30% au obţinut diplomă de Bacalaureat. Cu alte cuvinte, liceul românesc funcţionează cu un randament de 30%, lucru absolut inacceptabil, având în vedere resursele financiare pe care noi toţi le acordăm acestui segment al educaţiei. Arhitectura instituţională în educaţie. Este aceeaşi din ultimii 50 de ani, cu Minister, Inspectorate Şcolare, Consilii de Administraţie, fără participarea beneficiarilor direcţi în luarea deciziilor. Aceeaşi arhitectură curriculară, aceleaşi planuri-cadru, vechi de zeci de ani. În Germania, ţară cu economie aflată pe primele locuri în lume şi pe primul loc în Europa, 70%  dintre elevi merg în şcoli de pregătire profesională, iar în România doar 20%. Cine are dreptate: Germania sau România? 

Nu există mecanisme de evaluare a performanţelor şi rezultatelor muncii în Educaţie. În lipsa acestor mecanisme, standardizate şi unitare la nivelul ţării care să măsoare progresul şcolar şi rata de inserţie în piaţa muncii a absolvenţilor în specializarea urmată, evaluarea şi salarizarea se fac subiectiv, funcţie de relaţii şi conexiuni politice. Înjumătăţirea numărului de studenţi. În ultimii 7 – 8 ani numărul de studenţi a scăzut la jumătate, reacţie la ofertă şi calitatea precară a învăţământului universitar din România. În condiţiile în care ţinta UE 2020 este de 28% din populaţie cu studii superioare.

Plagiatele. Fenomenul plagiatului descalifică şi decredibilizează învăţământul superior din România, fără să se găsească o soluţie de diminuare măcar a acestui fenomen. Partidele politice trebuie să ceară candidaţilor la alegerile parlamentare, posesori de titluri doctorale, o declaraţie pe proprie răspundere, din care să rezulte că nu au plagiat în teza de doctorat. Recenta tentativă parlamentară de a trece o lege a plagiatelor care să atribuie universităţilor, care au acoperit plagiate, dreptul de a le devoala, demonstrează că nu s-au înţeles sursa şi mecanismele acestui fenomen omniprezent în sistemul universitar românesc.

Universităţile româneşti în clasamente internaţionale. Ultimul clasament internaţional plasează cele mai bune universităţi româneşti în categoria 700+. Într-un alt clasament, România se plasează pe locul 24 din 28 de state europene. Ignorând aceste realităţi, învăţământul superior românesc nu face altceva decât să se autodescalifice.

Salarizarea uniformă. Salariaţii din Învăţământ nu sunt plătiţi în funcţie de performanţă şi rezultatele muncii, ci în funcţie de grade şi vechime, condiţie insuficientă pentru o prestaţie de calitate. Cu greu poate fi combătut acest tablou general al educaţiei din România. Grav este că mergem pe o pantă descendentă, că aceste fenomene negative tind să se agraveze, dar instituţiile şi persoanele aflate în functii de decizie ignoră realitatea şi nu oferă soluţii de întoarcere a cursului descrescător. În Germania din urmă cu 15 ani, în condiţiile în care ţara s-a plasat pe la mijlocul clasamantului PISA, a urmat o dezbatere naţională de doi ani, care a şi dus la măsuri de remediere a situaţiei. Doar în România nu se întâmplă nimic, cu costuri extraordinar de mari în planul evoluţiei economiei, a dezvoltării şi modernizării ţării. Soluţii de remediere a situaţiei se tot descriu în diferite articole şi publicaţii. Degeaba. Cine plăteşte aceste costuri?

Articol publicat şi în Adevărul.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News