Ce a mai rămas de distrus?

nu vorbește în numele unui ateism de duzină, pentru care epoca științei (cu cunoașterea ei rațională) pune capăt timpului credinței (cu superstițiile ce-i sunt – pe drept sau pe nedrept – asociate). Nu, filosoful german trimite la ceva mai adânc și mai real: la faptul că ceea ce constituia cadrul de înțelegere a divinului în lumea premodernă, în speță valorile, a dispărut. Convergența valorilor – Binele, Adevărul, Frumosul – constituia, pentru cei ce ne-au precedat, punctul focal al înțelegerii lumii, iar ele erau (asemeni meridianelor pentru călătorii în spa

“Dumnezeu a murit”

E faimosul cuvânt al lui Nietzsche, care apare mai întâi în Știința veselă și e reluat apoi în Așa grăit-a Zarathustra. Martin Heidegger l-a analizat, într-o prelegere celebră, și arătat că Nietzsche nu vorbește în numele unui ateism de duzină, pentru care epoca științei (cu cunoașterea ei rațională) pune capăt timpului credinței (cu superstițiile ce-i sunt – pe drept sau pe nedrept – asociate). Nu, filosoful german trimite la ceva mai adânc și mai real: la faptul că ceea ce constituia cadrul de înțelegere a divinului în lumea premodernă, în speță valorile, a dispărut. Convergența valorilor – Binele, Adevărul, Frumosul – constituia, pentru cei ce ne-au precedat, punctul focal al înțelegerii lumii, iar ele erau (asemeni meridianelor pentru călătorii în spațiu) reperele omului în drumul său în timp. Împreună, ele deschideau orizontul făptuirii comune unei experiențe mai profunde, care era  cea a divinului. Dispariția valorilor ne lasă într-o lume fără repere, din care divinul și Dumnezeu nu sunt evacuați, ci ajung să însemne orice.

“N-am golit noi marea cu o lingură?” – întreabă, patetic, nebunul vestitor al morții lui Dumnezeu. Aceasta e problema: miliarde de linguri pot goli marea: Unde au dispărut valorile? Nicăieri; pur și simplu s-au privatizat. Adică au încetat a mai fi asimptote ale existenței comune, pentru a deveni – mai întâi – markeri de grup și, apoi, opțiuni subiective ale fiecăruia. Și nici măcar tot timpul, ci ocazional, în funcție de moment și de stare. Odată cu subiectivizarea valorilor nu doar că s-a estompat orizontul ultim la care ele trimiteau, ci s-a destrămat și textura pe care o alcătuiau corespondențele lor în timp: cultura. La fel, cultura nu a dispărut pur și simplu, ci s-a fragmentat în subculturi și – apoi – în preferințe și gusturi individuale. Nu mai există o cultură dominantă la scara unei societăți, ci diverse tendințe de moment, care concurează liber, se impun și apoi se retrag, pentru a lăsa locul altora. Ceea ce s-a pierdut nu e ceva anume (un autor, un moment sau o perioadă care nu se mai studiază), ci cadrul care unea autorii, momentele și perioadele într-un întreg coerent ce dădea seama de felul în care o societate se înțelegea pe sine. E unul din motivele pentru care o temă ce-a animat anii ’80 și ’90 – cea a canonului (a listei autorilor semnificativi dintr-un domeniu) – a devenit azi irelevantă. Problema nu mai e de canon, ci de aducere la lumină a unui autor sau a altuia, indiferent dacă e cunoscut sau necunoscut. Maneaua e cultură? Unii ar zice da, alții ar zice nu; în orice caz e un fenomen social, care poate fi transformat în vector al unor melodii / texte fusion, poate fi subiect de parafrază sau parodie culturală. Când totul e cultură, nimic nu mai e cultură. În locul ei rămân alegerile personale, părerile și trăirile în marginea lor și grupurile  (sau bulele) în care acestea rezonează. Și, bineînțeles, pentru cei ce inteționează să trăiască din asta, strategiile de promovare și abilitățile de vânzare a ceva (ce poate fi orice) ambalat deopotrivă a ca „mare cultură” și „necesitate a societății”. Prestigiul, la fel ca și tradiția, e un brand de marketing.

Cu ce se ocupă universitățile?

Cineva care nu cunoaște mediul universitar și-ar putea închipui că oamenii ce-l populează se ocupă cu marea tradiție a culturii europene (deopotrivă umanistă și științifică), pe care o desfășoară în cursuri și o aprofundează în seminarii și colocvii de cercetare. Cu adâncă tristețe – o spun ca unul din interior –, nu acestea sunt preocupările noastre. Suntem la două decenii și jumătate după acordurile de la Bologna și la două decade după cele de la Bergen: universitatea a ajuns un soi de postliceală ce se vrea onestă, căci asta e ceea ce a consacrat formula învățământului universitar de scurtă durată. Practic, în cei trei ani de studii superioare, tânărul nu mai are timpul de a învăța (așa cum trebuie) structura și devenirea disciplinei lui. Și nici nu i se mai cere acest lucru. Acum, totul se reduce la formule de predare simple, în cel mai bun caz semestriale, dacă nu modulare (de 3 – 4 cursuri) în care se deprind, rapid, „metode și tehnici” valabile oriunde și cu privire la orice. Un pic de matematică rudimetară, arta făcutului de tabele pe ecran, liniuțe și puncte cu ideile principale (care, de regulă, nu mai au nevoie de nimic în plus), câte un articol „cotat” decupat cu copy-paste, America first pretutindeni și examene cu x și 0. Universitatea nu te mai învață ceva, ci – cel mult – cum să studiezi / cercetezi dacă viața îți va da șansa de a face așa ceva. Cam asta e „știința” furnizată studenților, agrementată – ocazional – cu mici pusee „inspiraționale”. În vremuri mai bune, asemenea lucruri ar fi trecut ca jocuri de societate – nițeluș absurde – ale unei găști de subingineri ce așteaptă, cu noaptea-n cap și înfrigurați, să li se deschidă poarta marii uzine pentru practica obligatorie. Acum, sunt mainstream-ul a ceea ce se face în universități. Nimeni nu-și mai pune problema culturii din care s-a născut universitatea și pe care aceasta a ridicat-o – în secolele XIX și XX – la demnitatea de esență a lumii civilizate.

Vaga mea bănuială e aceea că valul de impostură – penală – care a infestat învățământul superior (mai ales la noi, dar și în alte părți) are o legătură directă cu această decădere a lumii academice. O disciplină serioasă, cu reperele ei consacrate, cu autorii și tratatele obligatorii, desfășurată de-a lungul câtorva ani de câte un profesor cu har, care-și identificase viața cu ea, impunea respect. Și, ca atare, tentația fraudei era limitată nu doar de spectrul legii (și al moralei publice, încă relativ unitare), ci și de umbra unei remușcări ce asimila impostura cu profanarea. În schimb sarabanda „metodelor și tehnicilor”, ce se schimbă tot mai repede – în ritmul în care americanii inventează tehnologii și europenii metodologii –, are ceva neserios. Faptul de-a „înșela sistemul” mințind, copiind, obținând hârtii fără acoperire seamănă cu cel de-a face bășcălie de o glumă proastă. Cred că pentru mulți dintre cei care-și cumpără o diplomă, „știința” pe care aceasta o acoperă valorează la fel de mult cât oamenii cu care-au încheiat tranzacția.

Cei ce vin pentru o „înțelegere” sunt cei care-au înțeles cel mai bine ce mai face universitatea: eliberează diplome care dau dreptul (licența) de practică. Nici universitatea, nici cartea nu mai sunt cele contează, ci diploma. Dreptul la educație tinde să devină drept la diplomă. De ce? Dat fiind că aceasta din urmă le permite multora inserția – ca funcționari – în sistemul administrativ de stat sau legitimează deschiderea unei afaceri profitabile în mediul privat. Ceea ce are de făcut funcționarul (în sens larg: orice persoană plătită de stat) sau întreprinzătorul privat e stabilit prin proceduri domeniale care – cel mai adesea – nu au nici o legătură sau au una vagă cu lucrurile deprinse (de cei ce le-au deprins) în sălile de studii. Ideea e aceea că, pentru a intra în viață ai nevoie de o diplomă; acoperirea ei e facultativă. În felul acesta, probabil fără a-și da prea bine seama, universitatea a ajuns la remorca administrației publice. Nu doar pentru că „funcționarii” ei sunt plătiți de stat, ci – mai ales – că rostul ei aproape nu mai e deloc cultural și aproape e total administrativ.

Când Marx are dreptate

În lumea noastră, Marx a fost ignorat cu desăvârșire pe vremea când numele lui era hipostaziat dogmatic, iar după ce-am scăpat de dogmă a ajuns o corcitură de serial killer și canibal. Dar – din păcate – asemenea judecăți nu ne feresc deloc de problemele pe care el le-a ridicat. Una dintre ele, clasică, e aceea a raportului dintre „bază” și „suprastructură”. Pentru Marx, materialist convins, baza e alcătuită din ansamblul mijloacelor de producție (a resurselor și a tehnologiilor – am spune noi) și de relațiile de producție (cele care se stabilesc între oameni în activitatea economică și pe care – parțial – le formalizează legea și administrația) care le pune în mișcare. Sprastructura e ceea ce ținea odată de cultură: educația, artele, filosofia, politica, religia. În logica marxistă, baza primează întotdeauna și determină suprastructura, care se înfățișează ca o reflexie a ei. Altfel spus, într-o societate relativ săracă, cu o agricultură de subzistență, o industrie de lohn și o mare masă de dependenți de stat; într-o lume dominată de nevoia de înavuțire rapidă prin orice mijloace (încadrabilă de Marx în procesul „acumulării primitive a capitalului”) în care toți tind să marcheze clar diferențele de statut social (dacă se poate în cupluri polare), e suficient de limpede că pasiunea studiului dezinteresat, dorința de cunoaștere motivată de bucuria învățării și coagularea de comunități ale pasionaților (lipsite de suport economic și instituțional) e destul de utopică.

Să luăm un exemplu, pentru ca lucrurile să fie clare: nouă – în universități – ni se cere, imperativ, să facem „cercetare”. Cercetarea aceasta are o dublă utilitate în lumea noastră: mai întâi pentru cel care o face, dat fiind că – pe baza ei – acumulează „punctaje” care-i permit avansarea în carieră (și eventual atrage atenția unor străini care-l invită pe la ei, rezolvând astfel spinoasa problemă a deplasărilor în străinătate) și pentru universitate, care adună, și ea, un punctaj cumulat prin care obține o anumită poziție în ranking-urile naționale și internaționale (în funcție de primele obținând și finanțarea de la stat). Dacă toată cercetarea s-ar face – după aceste criterii – doar în matematici pure, în logică, filologie, în filosofie sau în teologie, n-ar fi nici o problemă. În aceste domenii cunoașterea savantă e un pur produs al minții, în raport cu care nu se pune problema aplicabilității. Dar ce ne facem cu cercetarea medicală sau cu cea tehnologică? Toate modelele „fișelor” de „angajamente” de cercetare ce ni se dau nouă au în frunte „biotehnologiile și nanotehnogiile” (varianta apdatată ar trebui să conțină și ceva cu Inteligența Artificială și „știința” dronelor). Problema e aceea că-n aceste arii de cercetare faptul de-a gândi ceva e validat, aproape instataneu, de posibilitatea de a-l realiza în cadrul unei industrii. De asta contează cercetarea în Occident: pentru că, printr-un mecanism adaptativ, noul gândit e testat și ceea ce funcționează e realizat în industrie, producând avansul tehnologic.

Marea noastră problemă e aceea că noi nu avem o idustrie (și, în general, un mediu extrauniversitar) în care să ne testăm și să ne validăm ideile. Ceea ce funcținează în lumea noastră sunt două tipuri de întreprinderi: cele locale, care – în general – utilizează o tehnologie mai veche, dar accesibilă financiar și care nu-și pun problema dezvoltării prin inventică (ci cel mult pe-aceea a improvizației în reparare) și cele străine, care vin cu propriile rețele – și rețete – de producție și a căror divizii de cercetare sunt în țara mamă (sau în țări cu universități mai bine „cotate”). Pornind de aici, de la ceea ce în lumea bună e considerat a fi cercetarea adevărată și până la domenii fără mare aplicabilitate, „studiile” noastre sunt – aproape exclusiv – de uz intern și pentru „raportări”. Ca să faci o autentică muncă științifică îți trebuie mai întâi pregătirea necesară, apoi grupul împreună cu care lucrezi, fonduri abundente, feed-back-ul cu beneficiarul și industria / administrația / think-tank-ul care să omologheze produsul final. În procente variabile, suntem deficitari la toate. De aceea, suntem și în situația de a improviza la toate; „de-a ne face că facem” și de-a raporta, ditirambic, „realizări” fără măsură comună cu realitatea. Scopul „cercetărilor” noastre nu e acela de a schimba ceva în lume sau în societate, ci de a-i furniza statului dovezi ca să ne mențină sau să ne crească ritmul salarizării. Ne place sau nu ne place, și la noi suprastructura e o reflexie a bazei: tot așa cum acolo, „în economia reală”, oamenii se descurcă cum pot, în modalități pe care toți „antreprenorii” le știu, dar de care nu vorbește nicicare, la fel ne descurcăm și noi – de la ministru la educatoare – mai făcând ceva, mai improvizând, mai cu niște „ore”, mai niște diplome pentru cine are nevoie de ele, dar – tot timpul – atenți la hârtii și la proceduri.

De la trucaje la butaforii

Ceaușescu ne-a lăsat cu cel mai mare număr de absolvenți de liceu din istoria noastră. Nu numai că, din 1980, intraseră în liceu generațiile de decreței (mai numeroși decât precedentele cohorte de vârstă), însă – de prin 1985-1986 – “Cârmaciul” hotărăse, după generalizarea învățământului de 10 clase, ca toți tinerii ce treceau prin școală să iasă bacalaureați. Așa că 1990 ne-am pomenit cu o populație enormă, ca la 380 000 de elevi pe an, dispusă să intre în orașe cu garanția unui loc de muncă bine plătit obținut pe baza studiilor universitare. Până atunci avusesem în jur de 40 000 de studenți pe an din care abia 10 000 (la scară națională!) care învățau în alte domenii decât cele ale Politehnicii. Să zicem că din cei 380 000 jumătate n-au cutezat să-și încerce norocul atunci; dar cei rămași sunt de patru ori și ceva cât totalul studenților existenți! Plus că veneau valuri din spate, dintre cei care se opintiseră și nu putuseră, sau – pur și simplu – acum doreau să-și încerce norocul. Și trendul pozitiv s-a menținut până în 1997 – 1998 (când se epuizează decreșeii). Mai ar trebui adăugat un lucru: în acei ani nu făceam parte din Uniunea Europeană și, ca atare, granițele ne erau închise, drept care migrația externă era nesemnificativă. Pentru cei mai mulți tineri ai acelui timp, calea de intrare în viață a fost universitatea.

Și nu orice specializare din cadrul universității, ci în mod particular cele legate de construirea aparatului de stat (marea noastră prioritate de după Revoluție): dreptul, științele economice și nou apărutele studii politice, administrație publică, eventual sociologie, studii europene etc. Numai că aici erau câteva probleme: mai înainte de toate profesorii en titre ai anilor ’90 știau ce învățaseră și predaseră până atunci. Iar tinerii lor asistenți tocmai ieșeau cu burse în străinătate și erau mai mult pe-acolo. Apoi, lucrurile se schimbau atât de repede, că ce azi se preda, mâine era caduc. Drept care, deși învățatul era – încă – „de modă veche”, nimeni nu miza la modul serios pe cunoștințele pe care el le-ar fi adus. La toate acestea se mai adaugă ceva: inflația de studenți de după „liberalizarea” (adică taxarea, începând cu 1994) intrării în universitățile de stat, speriate de avântul celor private. Și, oarecum pe cale de consecință, creșterea semnificativă a numărului de angajați din învățământul superior. Cât lucrurile au fost pe panta ascendentă, toată lumea fost mulțumită: studenții de diplome, profesorii de banii ce le veneau din normarea pe grupe, la care se adăugau și cei de la univesitățile private. Cunoașterea nu era o problemă: tinerii știau ceva carte din școală, mai era și curiozitatea, și prestigiul atât al culturii mari cât și al celor ce i se dedicaseră la scară locală. Cât despre ceea ce le trebuia la locul de muncă, învățau din mers și înțelegeau bine că, după integrare, totul se va schimba în mod radical și totul va trebui reînvățat.

Apoi au venit, una după alta: criza din 1998-1999, integrarea în NATO, cea în Uniunea Europeană și criza din 2008-2012. Plus sfârșitul decrețeilor (tradus ca criză demografică) la care s-a adăugat enorma emigrație externă. Dintr-o dată, mulțimile de doritori de studii superioare s-au redus semnificativ, în vreme ce facultățile și catedrele au rămas cu toate cadrele din vremea marii inflații de studenți. Acum, problema tuturor a devenit aceea a supraviețuirii. Și, uimitor, dar s-a inventat un sistem foarte inteligent – la toate nivelele administrației, inclusiv în universități – prin care oamenii, aceiași oameni, să facă aceleași lucruri, dar la un „nivel de salarizare superior”. În speță, după ce în deceniul precedent se trecuse de la bacalaureat la licență, acum s-a trecut de la licență la masterat și de la masterat la doctorat. Fiecare grad de studii fiind asimilat peste tot – la stat – altei „cote de salarizare”. Astfel, de pildă, un polițist stradal de prin 1990 (cu liceu și un an de „studii”) a făcut în primul deceniu de tranziție o facultate (de regulă drept sau științe economice) pe la o universitate privată. Din plutonier a devenit – cu vechimea aferentă – căpitan. Apoi, după 2000 – 2005, a făcut și un masterat (nu mai contează la ce) și a urcat la maior. În fine, dacă a fost deștept, s-a ales și cu un doctorat – în „științele ordinii publice” – și, la 48 – 50 de ani s-a pensionat colonel (sau „comisar șef”, cum i se spune acum). Evident că omul n-a mai stat în stradă să dirijeze circulația, ci s-a închis într-un birou unde n-a mai făcut nimic. Adică a completat hârtii. Statul nu doar că i-a virat salariul și acum îi plătește pensia, dar – respectând „piramida” funcțiilor din instituție – a mai și angajat măcar doi – trei „agenți”, doritori și ei de comisariat.

Într-un deceniu sute de mii de oameni din administrație au promovat – grație „studiilor universitare” – pe posturi mult mai bine plătite, dar în care fac tot ceea ce făceau înainte. Și, pe lângă ei, în schemă au intrat o mulțime de tineri care – culmea! – fac același lucru. Ca să fie clar: pentru ceea ce, în 1995, făcea un om cu o sută de lei, azi avem trei oameni (dintre care unul șef), care fac același lucru cu două mii de lei. Asta în vreme ce tehnologia a simplificat o grămadă de operații! Dacă vom continua tot așa, același lucru va fi făcut – peste cinci ani – de zece oameni pe zece mii de lei. De asta vor toți studenții mei să se angajeze la stat! Idealul lor de viață pare desprins din înțelepciunea conului Leonida: o slujbă militarizată din care te pensionezi rapid (40 +) și cu grad mare; imediat te reangajezi (și cumulezi pensia cu salariul) și, pe lângă, mai faci una – două – trei afaceri profitabile (și, evident, legate de slujbă). Ne place sau ne place, acestea sunt „valorile” societății în care trăim, de vreme ce copiii le asimilează osmotic, din mediu.

Cuiva nu-i place: domnului Bolojan. De aceea se-ncrută tot mai mult și vorbește tot mai apăsat de tăieri la stat. Cred că dânsul, matematician de formație, a făcut un calcul și va fi ajuns la concluzia că, dacă acum plătim aproape tot bugetul pe salarii și pe pensii, în zece ani (când vor fi ieșit și decreții din „câmpul muncii”), dacă mergem înainte cu șmecheriile acestea, nici de zece ori bugetul actual al României nu va fi suficient pentru plata salariilor și a pensiilor. Așa că nu e de mirare că unii, care nu-l au la suflet, pariază total pe barbarii din Est și pe revoluția violentă pe care aceștia ne-ar (mai) aduce-o (odată). Își vor fi zicând că, dacă noi am ajuns la capătul imaginației atunci – cum spunea Kavafis – poate că „oamenii aceia sunt, totuși, o soluție”. Cine știe, poate prăbușirea statului, mizeria și ocupația ne-ar uni din nou. Deși, dacă ne uităm în trecut, sunt puține speranțe.

Bordurile – etapa pe educație

Învățământul e, mai înainte de toate, o enormă administrație: 26.500 de universitari (în 2021), cărora li se adaugă și personalul auxiliar, probabil undeva în jurul a 40 000 de persoane, ceea ce revine la o mie de oameni în fiecare municipiu reședință de județ (sigur, în marile centre universitare sunt mai mulți, în orașe medii mai puțini și-n unele deloc). Principala problemă a acestui „sistem” e una internă: cum asigură plata tuturor angajaților – în condițiile scăderii continue (și ireversibile) a numărului de doritori de studii universitare –, altfel spus, cum cointeresează statul în alocarea de fonduri către universități. Există câteva argumente clasice în domeniu: cel cu procentajul european al studiilor superioare. E adevărat, dar – cum am arătat mai sus – numărul studenților și al instituțiilor de învățământ superior e o funcție a economiei și, mai ales, a industriilor. În țările europene acestea sunt mult mai dezvoltate decât la noi și – ca atare – și cererea de personal calificat e mai mare. Apoi e cea cu „furnizarea de cunoaștere”. E simpatică, fără îndoială, numai că gradul de „analfabetism funcțional” – care nu se rezumă doar la dificultățile de înțelegere, ci vizează și refuzul științei, tot mai obstinat și mai generalizat – e spectaculos de mare în România. Ceea ce impune, mai curând, constatarea eșecului școlii noastre de toate nivelele.

Aşa că ne rămân „formularele” de „punctaje” interne. Fiecare an universitar începe cu imeprativul completării altor și altor „fișe” (a postului, a disciplinei etc.) și „rapoarte” care, inevitabil, vin – de fiecare dată – în alt „format”. Ce e formatul acesta? Rubricile și așezarea lor în pagină. Mereu se mai adaugă ceva, câte o nouă „abilitate”, „competență” sau mai știu eu ce. De pildă, ultimul răcnet al „Corelării dintre rezultatele așteptate ale învățării și competențele aferente disciplinelor” spune că, la finele studiilor de semestru, studentul „găseşte soluţii pentru probleme” și „relaţionează cu părţile interesate” până-ntr-acolo încât „dezvoltă relaţii internaţionale”. Lucruri bizare, care la pragul de jos înseamnă orice (de pildă, la „relații internaționale”: urmărește pe Instagram sau pe TikTok vedetele momentului), iar la pragul de sus (stabilirea unor relații academice de durată) sunt inaccesibile. E ciudat că mai dăm examene; ar trebui să-i punem și pe studenți să(-și) facă „punctaje” și să se „autoevalueze” după aceste „criterii”. Căci, oricum, cunoașterea nu mai contează; ceea ce-i face pe ei „cetățeni europeni” e atenția la metodologie. În fapt, o metodologie cu adevărat bună își creează singură obiectul. Orice obiect, în funcție de cerere și de ofertă.

Inclusiv fișele acestea. Deoarece n-am avut, în viața mea, nici o tangență cu „comisiile” ce le alcătuiesc, fi-e-mi îngăduit să fac câteva supoziții și conjecturi. Fișele acestea nu sunt făcute, la nivel central (al Ministerului) nici din generozitate, nici din interes pentru ce se face în universități. Ele se fac pe bani frumoși, din tot soiul de „proiecte”. De pildă, cred eu, cele trei cuvinte „relaționează cu părțile interesate” costă cam 20 000 de euro. Doar ele și locul din pagină în care se fală. O fișă întreagă face cam 400 000 de euro, „grant de cercetare”. O baterie de fișe merge la câteva milioane bune, „proiect” pe trei – patru ani, cu „implementarea” la pachet. Și mai e ceva: fișele acestea produc mult mai mult decât banii din proiecte. În 2014 Premiul Nobel pentru Economie a fost luat de un francez, Jean Tirole, pentru teoria sa legată de economia „cu două fețe” (économie biface). Ideea e simplă și poate fi ilustrată cu rețelele scoiale: acestea câștigă, pe de-o parte (și la vedere), din publicitatea care vine la pachet cu accesul pe platformele lor, pe de alta (în privat) din vânzarea cotidiană a datelor utilizatorilor care le accesează (faimoasele big data). Iar aceste date – prelucrate – atrag publicitatea țintită, care aduce și mai mulți bani rețelei sociale. Cam așa e și cu fișele: dincolo de proiect, e „centralizarea” lor – după completare – care aduce multiple seturi de date ce pot fi prelucrate în studii pentru reviste sociometrice „cu factor de impact”. Iar acestea, la rândul lor, aduc „punctaje” ce permit candidatura la alte „proiecte” de „fișe”, cu bătaie și mai mare.

Acestea se schimbă și se vor schimba anual – de ce nu de mai multe ori pe an? – asemeni bordurilor cu ceva vreme în urmă de căre administrațiile locale. Metoda era simplă: când se spălau bani publici, niște „firme prietene” montau borduri. Că erau necesare sau nu, că erau de calitate sau nu, nu conta, căci nu rămâneau în loc decât câteva luni. Apoi erau schimbate cu altele, în virtutea aceleiași rețete. Cam așa e și cu „fișele”. Valoarea lor e până la următorul „proiect”. Dar până atunci sunt obligatorii.

Ultimul om

În Așa grăit-a Zarathustra Nietzsche îl evocă și pe supraviețuitorul morții lui Dumnezeu: ultimul om. Într-o lume fără Dumnezeu și fără valori, acesta nu crede în nimic, decât în propriul său interes. Orizontul lui ultim e confortul și satisfacerea măruntelor plăceri și vanități ale unei existențe ce nu se mai proiectează pe nici un firmament, ci se măsoară doar comparându-se cu altele, de acelați tip. E, după caz, jovial și amenințător, grobian și „motivațional”, infinit adaptabil oricărui contex, dar – mai ales – șmecher și descurcăreț. Din vremea lui Nietzsche până prin anii ’60 ai secolului trecut asemenea „abilități” evocau ceva respingător; un soi caricatură umană ce forța ușile sălilor în care nu fusese invitată. Azi se studiază cu toată seriozitatea, ba chiar se țin și cursuri – contra cost – de inițiere în arta incertă a ultimului om. Numele acestei arte e „reziliență”. Pe românește ar fi o combinație de interes personal, cinism și indiferență față de tot ce nu aduce profit. Ni se predică acum „gândirea critică” și judecata comparativă care – doar ele – ne pot ține la distanță de fake news-uri și de propagandă. Dar în numele a ce le-am rezista acestora din urmă, într-o lume în care cultura nu ne mai spune nimic? Tocmai pentru că nu mai avem repere, enormitățile mediei ne ajung mereu din urmă. Doar ultimul om e imun la ele, căci el e – în chip organic – sceptic cu privire la tot ceea ce n-are de-a face cu bunăstarea și cu confortul lui. Dacă trebuie să mimeze activismul propagandist o va face cu talent, iar dacă e necesar să joace gândirea critică, o va face remarcabil. Căci, pentru el, și una și alta sunt iluzii.

Ultimul om e „băiatul” ajuns „șef”. Va scrie „proiecte” pentru a face „fișe”, va completa „fișe” și „raportări”; când trebuie, îi va amenința pe cei care nu le completează și cînd nu trebuie, le va face șmecherește cu ochiul; când va vorbi de „marea cultură” vocea i se mlădia în tremolo, dar orele în care-ar trebui să o explice i le va da unui tânăr doctorand (cu o mică fracție din salariu); va fi – mereu – la toate tribunele, cu un aer patern și înțelept, pentru a trage concluziile și, apoi, va invita oaspeții la „protocol”. Dacă va fi nevoie, va înșela, va turna, va supraveghea și va face orice, având grijă – totuși – să-și mențină și relațiile cu Biserica, căci nu se știe nicicând ce și cum. Ideea e să fie mereu și peste tot șef, să-i intre bănuțul în cont și să-și vadă de-ale lui satisfăcut și punându-i pe ceilalți la lucru.

Restul, tot restul, e poveste. „O poveste spusă de un nebun, Plină de zgomot și furie, Și care nu înseamnă nimic.”

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News