Pace cu arcanul la „Gaudeamus”

Oksana Stomina. Sursă foto: book.artarsenal.in.ua

Am găsit în poezia Oksanei Stomina „pudoarea tragică” și „sfioșenia suferinței”, dar le-am perceput ca pe o revoltă fără margini. Am găsit suferința consternantă, suferința frângerii unui curs firesc al vieții, am găsit confruntarea tragică dintre cel care dă viață și cel care o curmă.

Începând cu ziua de miercuri, 22 aprilie, piața centrală a Clujului s-a confundat cu Târgul de Carte „Gaudeamus”. Ciudată și nedreaptă asociere de termeni! Miercuri (mercurial), târg (tocmeală) și carte (adică parte… de cultură)! La intrarea în cortul expozițional (atât s-a putut în „orașul de cinci stele”!), doamna Ruxandra Cesereanu m-a luat „cu arcanul” și m-a înrolat în prima linie a războiului de rezistență literară ucraineană. (Expresia „a prinde cu arcanul” vine dintr-o practică veche din spațiul românesc, din secolele XVIII–XIX, legată de recrutarea forțată pentru armată. „Arcanul” era o funie cu laț, folosită pentru a prinde oameni sau animale).

Așadar, într-un cort de sub Dealul Feleacului avea loc lansarea unei cărți de poezie și proză, apărută la Editura Școala Ardeleană (director, Vasile George Dâncu, redactor-șef, Alina Hucai), sub egida PEN România, un volum intitulat Înainte de zori – Un altfel de jurnal al rezistenței ucrainene, semnat de Oksana Stomina. Volumul a fost coordonat de Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare, eseistă, autoare a unor volume despre universul concentraționar românesc, profesor la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, iar traducerea aparține Mihaelei Herbil, redactor-șef al revistei Ecouri ucrainene, profesor de limba și literatura ucraineană la aceeași facultate, care a refuzat orice remunerație pentru efortul depus, în afara celei emoționale.

M-am legat și eu emoțional de Oksana Stomina, încă de la primele cuvinte legate de biografia și de suferința ei, așezate în pagină pentru prima oară în limba română. Nu știam nimic despre autoare, care urmărea evenimentul propriei lansări din depărtare, de la Kiev, prin intermediul internetului. Am aflat apoi cine este Oksana, mai întâi de la vorbitori, apoi din introducerea biografică a volumului, semnată de Mihaela Herbil. S-a născut în 1972, în orașul Mariupol, astăzi o ruină, fiind obligată după declanșarea invaziei ruse să se stabilească la Kiev. Este poetă și prozatoare, activistă pentru drepturile omului, organizatoare de activități și campanii cu scop social, literar și caritabil, autoare și editoare a numeroase volume despre război.

Dar partea cea mai dură a biografiei sale este „văduvia” pe care o îndură de peste trei ani și jumătate, în urma capturării soțului ei de către armata rusă, în împrejurările asediului uzinei „Azovstal” din Mariupol. Această dramă personală a fost suprapusă peste literatura doamnei Oksana Stomina în toate luările de cuvânt ale lansării de la Cluj, iar tremurul din vocile vorbitorilor trădau tragismul biografiei și implicit al volumului. Viața bate literatura.

Ruxandra Cesereanu a vorbit despre empatia poetică și umană de care a fost cuprinsă în timpul unei întâlniri cu autoarea, în Italia, empatie care s-a dovedit reciprocă, despre corespondența ulterioară prin google translate, despre „pudoarea tragică” și „sfioșenia suferinței” cu care poeta ucraineană estetiza războiul.

Traducătoarea „fără de arginți” Mihaela Herbil a ținut să precizeze că „întâlnirea” ei cu autoarea s-a realizat prin prismă etnică, fiind și dânsa ucraineancă, regăsindu-se în acea „rezistență” adânc înrădăcinată în istoria țării de la nord, devenită deviză după 2014, când Rusia a anexat Crimea.

În cuvântul ei, scriitoarea Laura T. Ilea, profesoară la Departamentul de Literatură comparată a Facultății de Litere (Universitatea „Babeş-Bolyai”), a insistat asupra șubredului fir de (vi)ață de care este legat omul în vremuri de război, „trăirea clipei în plus”, pășitul „pe margine”, obsesia supraviețuirii, (în)frângerea destinelor, victoria iubirii, speranța printre ruine, obișnuința cu oribilul, distrugerea și răzbunarea.

Petre Nicolescu a vorbit despre proza Oksanei, făcâd câteva observații legate de underground-ul ucrainean, mai profund decât filosofia și tragedia greacă antică (dialoguri cu șobolanii din adăposturile antiaeriene), apoi de muzica războiului, având ca instrument sirena aducătoare de moarte, și de imaginea femeii zbătându-se pentru viața celui care i-a dat viață (tatăl ei) și pentru a celor cărora le-a dat ea viață (copiii ei).

Un alt vorbitor, poetul Ioan Mureșan, a plasat poezia Oksanei în categoria rugăciunii estetice. Deși ajuns la vârsta literară a concluziilor, poetul a lansat în eter o întrebare firească: „Cum se poate scrie poezie/proză în vreme de război?”.

În ceea ce mă privește, puteam afla răspunsul la această întrebare doar citind proza și poezia Oksanei. Am citit-o. Și m-a cutremurat, când estetic, când emoțional, când deopotrivă. În timpul Revoluției din Decembrie ´89, fiind militar „în termen” la Ploiești, am primit și eu „botezul focului”, desigur într-o formă soft față de botezul de care au avut parte Oksana și conaționalii ei. Am adulmecat și eu mirosul prafului de pușcă, incertitudinea „clipei în plus”, sunetul înăbușitor al obuzului și pericolul „clipei în minus”. Prin prisma acestor experiențe, am găsit și eu în poezia Oksanei „pudoarea tragică” și „sfioșenia suferinței”, dar le-am perceput ca pe o revoltă fără margini. Am găsit suferința consternantă, suferința frângerii unui curs firesc al vieții, am găsit confruntarea tragică dintre cel care dă viață și cel care o curmă. Îmi pare că poezia Oksanei trece dincolo de estetic, într-un profan cutremurător de estetic, într-un profan cutremurător: „Ne scriem aceste scrisori unul altuia – curate și limpezi. Nu despre război și arme, nici despre blocaje, ci despre stele vișinii” (Scisoare neexpediată, Soțului meu și tuturor celor aflați în captivitat). Lirica ei devine un reportaj care descrie două emisfere, cea a rezistenței Oksanei și cea a iadului în care se află iubitul ei: „Parcă pământul s-a deschis între noi, dragule… Parcă la mine e septembrie, iar la tine, februarie”. În oglindă, proza Oksanei apare ca o poezie, versificația tragică a destinului copiilor din Mariopol, măcelăriți în numele unei „operațiuni militare speciale” (noul termen al năvălirilor barbare), o simfonie a „clipei în plus”, o fugă cu arca, o evadare din pivnițele cu șobolani… (Orice asemănare între șobolani și „pro-europenii” de la noi este pur întâmplătoare!).

Dacă îmi amintesc bine, toți-patru prezentatorii cărții s-au mirat estetic în legătură cu titlul: Înainte de zori. Se întrebau de unde izvorăște acest optimism. După mine, Înainte de zori nu este o lume de după întuneric, ci o lume în așteptare, un perfect continuu de transformare a „clipei în minus” în „clipă în plus”. Căci Oksana nu numără zilele precum bolnavii cărora medicul le-a oferit perspectiva sumbră a morții, ci contabilizează zilele, convinsă fiind că numărul lor este finit, că numărătoare se va încheia, inevitabil, printr-o eliberare: „1 iunie 2024, a 599-a zi de captivitate; 16 decembrie 2024, A 945-a zi de captivitate”.

Toți-patru vorbitorii au amintit de câteva pasaje în care Oksana se ceartă cu Dumnezeu. Dar ce operă din cultura universală ocolește cearta cu Dumnezeu/zeii? Ghilgameș? Odiseea? Faust? 1984? Child in time? Portocala mecanică? Mi-e greu să dau exemple, căci sunt prea multe. În fapt, revoltele Oksanei nu sunt reproșuri aruncate divinității, ci interogări disperate. Ea nu se ceartă cu Dumnezeu. Oksana e tocmai Dumnezeu în luptă cu Diavolul. Este cea care fuge cu arcanul prin satele lumii, să prindă „carne de tun” pentru prima linie a Zorilor de Zi.

• Recomandare de lectură: “Scrisori de dragoste și de război”, epistolarul lui Pavlo şi Viktoria Matiușa, lansat în România