Mircea Mihăieş: „Aştept să obosească Răul”

Trăim vremuri în care o serie de democrații sunt bulversate, ameninţate de radicalizări ale discursului politic şi ale publicului, în care rațiunea, luciditatea, echilibrul par să fi căzut în desuetudine, locul lor fiind ocupat de un discurs al urii, de polarizarea „de bulă”, de fanatism. Sunt vremuri în care am avea nevoie acută să auzim în spaţiul public vocile unor intelectualii publici apărători ai valorilor democraţiei occidentale, vremuri în care, însă, acest tip de intelectuali sunt evacuaţi din viaţa publică, iar vocile care se impun nu o fac prin rigoare intelectuală şi prin claritate morală, ci prin vizibilitate dată de algoritmii reţelelor de socializare.

L-am invitat la un dialog pe tema aceasta pe Mircea Mihăieş, scriitor multipremiat, traducător, profesor universitar, manager cultural şi unul dintre intelectualii de vârf ai României, cunoscut și pentru intensa activitate publicistică de peste 35 de ani, în favoarea valorilor democrației liberale şi a societăţii deschise.

Am vorbit în acest interviu despre rolul şi locul intelectualului public azi şi importanţa clarităţii lor morale, despre intelectuali în comunism şi post-comunism – şi despre cei care nu au făcut compromisuri, şi despre cei care deveniseră oameni de serviciu ai dictaturii –, despre importanţa moderaţiei în politică, despre nocivitatea ambelor extreme politice, despre ideologi şi „comisari politici”, despre fanatizarea maselor şi despre efectul pe care îl va avea evacuarea din spaţiul public a intelectualilor care apără valorile democrației liberale şi a societăţii deschise.

Interviul este transcrierea – editată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”, inaugurat zilele trecute.

 

„A rămas ca în ’90 același anti-intelectualism, aceeași plăcere de a împinge în față ticăloși”

CV Mircea Mihăieș

S-a născut la 1 ianuarie 1954, la Sântana, judeţul Arad.

Este scriitor, eseist, critic literar, profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, conducător de doctorate, domeniul Filologie. Este, din 1990, redactor-șef al revistei Orizont, la care a debutat în 1979, și editorialist la România literară, unde,  din 1993, deține rubrica săptămânală „Contrafort”.

A coordonat împreună cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu colecţia „A treia Europă” şi a făcut parte din variate colective de conducere şi proiecte culturale în cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W . (2009, 2023), Ultimul Judt (2011),  Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Finnegans Wake 628. Romanul întunericului (2021).

De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze (1998), Încet spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) O tranziţie mai lungă decât veacul (2011).

Premii: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1990), Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul pentru critică literară pe anul 2008 al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, Premiul pentru Critică literară / Eseu / Istorie literară pe anul 2009 al Uniunii Scriitorilor din România; Scriitorul anului 2016 pentru volumul Ulysses, 732. Romanul romanului, un volum de critică şi exegeză literară, în care analizează capodopera lui James Joyce, Premiul Național „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, pentru istorie și critică literară, în cadrul Festivalului Internațional de literatură „Tudor Arghezi” (2022) şi Marele premiu pentru întreaga operă, la Gala premiilor Uniunii Scriitorilor din România (2022), Premiul pentru critică și istorie literară „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2023) şi Cetăţean de onoare al Municipiului Timişoara (2024).

(Sursă CV: Conferințele Teatrului Național București)

În România comunistă, intelectualii critici la adresa totalitarismului erau închiși, izolați, ostracizați. În anii ’90, mai cu seamă în prima lor parte, în perioada neo-comunistă, erau huiduiți. Imediat după protestul din Piaţa Universităţii şi după Mineriada din iunie 1990, cuvântul intelectual a avut, pentru o parte a clasei politice şi a societăţii, conotaţii negative, intelectualul fiind perceput ca un duşman al clasei muncitoare. Erau celebre în epocă sloganurile: „Moarte intelectualilor” și „Noi muncim, nu gândim”, pe care minerii aduşi de Ion Iliescu în Piaţa Universităţii le scandau cu mândrie. 30 şi ceva de ani după aceea, în plină democrație, intelectualii publici sunt evacuați din viața publică. Paşnic. O înspăimântător de mare parte a populaţiei nu mai are nevoie de vocea lor. Îi este suficientă, în bule ideologizate de pe rețelele de socializare, vocea părerologului, a influencerului de Facebook ori Tik Tok, omul cu veleităţi de expert în orice, care se pronunţă, fără niciun dubiu, pe teme de: politică, geopolitică, securitate naţională, economie, constituţie, educaţie, cultură. În această situaţie, rolul intelectualului în spaţiul public a ajuns – mă tem să o spun – irelevant. Domnule Mircea Mihăieş, cum şi de ce am ajuns aici?

Vă voi duce puțin în urmă, înainte de 1989, când intelectualii, pe lângă însușirile pe care le-ați menționat și pe posturile care i-au caracterizat, adică prigoniți, urmăriți, unii dintre ei erau și intelectuali cumpărați. Erau intelectuali puși în slujba regimului, oameni care nu erau nulități din punct de vedere al culturii, din punct de vedere profesional și care, totuși, au optat pentru o ideologie dictatorială, pentru a-și vinde conștiința.

Astfel de lucruri sunt eterne, aş spune, în România. La fel s-a întâmplat și în perioada dintre cele două războaie, când am avut și intelectuali care au fost cu șira spinării și l-ați menționat deja pe Eugen Lovinescu, dar au fost și unii care au mers fățiș de partea dictaturii – și au fost mai multe dictaturi, de la dictatura carlistă, dictatura regală, până la dictatura legionară și dictatura unor regimuri de extremă dreaptă, care au avut, din fericire, o viață mai scurtă.

În același timp, e adevărat că în vremea comunismului exista încă un mit al scriitorului care creștea pe măsură ce el era persecutat de regim. Mă refer aici la perioada lui Ceaușescu, când a existat și o perioadă de deschidere – nu i-aş spune de libertate, pentru că totul era controlat –, care a permis afirmarea unei generații, de pildă generația celor ieșiți din pușcărie, generația lui Ștefan Augustin Doinaș, a lui Ion Negoițescu, a lui Alexandru Paleologu, a multora dintre cei care nu apucaseră înainte de război să se afirme, pentru că erau foarte tineri, sau revenirea unora care reprezentau ceva în cultura română precum Constantin Noica, un mare filozof. Deci acel interval a permis și nașterea unei fel de generații mai tinere care nu mai credea deloc în dogmele comuniste, care nu a făcut compromisuri, așa-numita generație 80.

Culmea culmilor e că în momentul de față ea este hulită de cei care habar n-au de istorie, habar n-au de rolul acestei generații la începutul anilor ’90. Aceasta e de fapt generația care a făcut revoluția, generația celor care aveau atunci în jur de 30 de ani, aveau deja şi o oarecare experiență de viață, aveau deja și niște cărți publicate, aveau experiența luptei cu cenzura și aveau mai presus de orice un proiect cultural și civilizațional pe care foarte mulți dintre români nu le aveau. Prin urmare, putem spune că așa, cu plusurile și cu minusurile pe care le-am semnalat, generația de intelectuali – acum îi pun pe toți împreună – a ieșit relativ bine din comunism pentru că, mai ales cei care s-au format în perioada de după 1964, perioada acelei deschideri pe care am menționat-o, nu au mai făcut în niciun fel compromisuri pe care le-au făcut înainte.

Sigur că până în 1989 existau cunoscuții lătrăi, oameni de serviciu ai dictaturii, Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Adrian Păunescu și alții mai puțin însemnați, dar nu absenți din viața publică. De pildă, Nicolae Dan Fruntelată. Oameni care și-au făcut cariere exclusiv prin servirea dictaturii.

Dar existau și ceilalți – și acest lucru a fost destul de evident în felul în care s-a împărțit societatea românească și mai ales cea literară care era cea mai activă dintre toate formele de manifestare intelectuală și artistică. Au existat cei care erau în jurul revistei Săptămâna și a revistei Luceafărul și cei în jurul României Literare care mergeau pe direcții absolut diferite, pe care le găsim și în ziua de astăzi. Cei de la Luceafărul, cei de la Săptămâna lui Eugen Barbu, cei de la alte publicații-satelit mergeau înspre ceea ce avem în clipa de față sub numele „suveraniști”, auriști, în timp ce ceilalți, de la România Literară, sunt cei care au dat această generație și această categorie de intelectuali care sunt dedicați valorilor occidentale, democrației.

Acum, după 1990, s-a produs un fenomen foarte straniu. Au existat iluzii mari de tot că, în fine, artiștii vor putea să creeze liber, că intelectualii se vor putea exprima, că ei vor conduce țara, după ce o condusese așa-numita clasa muncitoare. De fapt, nu a condus-o niciodată clasa muncitoare, a condus-o intelectualitatea născută sau făcută de către această clasă muncitoare pe care au desemnat-o drept salvaționistă, drept posesoarea unei misiuni mari în istorie. Toate bazaconiile pe care le găsim în forma dacismului, în forma getismului. Aceste lucruri nu sunt noi. A existat o mare bătălie în anii 1980 în jurul protocronismului, adică în jurul acelei teorii fantaste conform căreia toate marile valori, toate marile invenții, toate prioritățile lumii au pornit de aici, de la noi, din pământul nostru sfânt. Avem, iată, cu o forță incredibilă aceste aberații puse în practică politică în anul 2024, în anul 2025 și, în continuare, în anul 2026. Aceste lucruri nu au apărut din senin, nu au fost proiectate dintr-o stratosferă de pe planeta Marte. Ele au avut cuiburile lor, ca să folosesc un limbaj extrem politic, și au avut cuiburile lor cu foarte multă vreme înainte.

 

Azi este o retragere a intelectualilor de pe scena publică sau o împingere a lor în afara ei de acest val de dejecţii, de agresivitate de limbaj, vulgaritate, lipsă de educaţie, resimţit mai cu seamă în social-media, pe care îl vedem crescând?

Cu certitudine – deși se pot aduce și îmbunătăţiri la ceea ce voi spune eu –, intelectualii au fost scoși în afara scenei. Și mă bazez chiar pe unul dintre primele momente la alegerile din 1990, când la București au candidat împreună, ca independenți, câteva din numele de primă mărime din această țară, Ștefan Augustin Doinaș, Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Mircea Dinescu și alții de același calibru și nu au fost primiți în Parlamentul României. Pentru cine avea ochi să vadă atunci, era clar un semnal extraordinar de periculos. De ce? Pentru că cel puțin unii dintre ei, se spunem Mircea Dinescu, erau pe față eroi naționali, cei care apăruseră la televizor, care anunțaseră plecarea dictatorului și așa mai departe. Dar ei totuși au fost resimțiți chiar atunci ca fiind un corp străin în marele corp electoral românesc, care nu s-a schimbat în mod fundamental, după părerea mea, din 1990 până în momentul de față. A rămas ca în ’90 același anti-intelectualism, aceași dorință de a vota pentru populiștii demagogi, aceeași plăcere de a împinge în față pe cei mai ticăloși.

Nu știu de unde ne vine chestia asta. Probabil dintr-o istorie pe care noi n-am asimilat-o niciodată așa cum ar fi trebuit să o asimilăm și cum a fost ea. N-a fost nici mai grozavă, nici mai proastă decât alte istorii. Însă nouă ne-a plăcut întotdeauna să vedem o parte edulcorată, o parte extraordinară – că de aceea pomeneam de fenomenele din anii ’80 de gen protocronism care tocmai asta scoteau în față. Deci există la noi, se pare, un fel de rușine de propria noastră ființă, de propria noastră identitate și nu înțeleg de ce. Pentru că suntem absolut normali, suntem competitivi cu cele mai mari valori ale lumii, lucruri care se văd atunci când ieșim din cadrul nostru care pare să distrugă orice idee de coerență în gândire, orice coerență în acțiune și, finalmente, orice coerență în ideea de a exista.

Prin urmare, acel semnal de alarmă pe care l-am sesizat încă din 1990 arăta că există, de fapt, o spărtură și o ruptură în interiorul societății românești. Ea s-a amplificat – evident, și cu ajutorul celor care acaparaseră puterea, oamenii din jurul lui Ion Iliescu, cei care știau foarte bine că, într-o țară în care intelectualitatea ar fi jucat un rol important, ei nu ar fi contat.

Și atunci, toată acțiunea lor și care s-a văzut foarte bine a fost să distrugă nivelul cultural, educațional, intelectual al populației, cum s-a făcut prin școală. Ani și ani de zile, școala din România a fost sub necesitățile ei de finanțare minime. În mod cinic s-a făcut acest lucru, în timp ce, de pildă, minerilor – nu am nimic personal cu minerii, dar mi-au venit în minte –, li se satisfăceau toate dorințele. Iliescu spunea: „Profesorii vor înțelege, sunt vremuri grele, sunt vremuri în care trebuie să strângem cureaua”, dar o strângeau numai unii. Ca dovadă că în anul 2000, în România aceasta săracă, după acel deceniu îngrozitor al anilor 1990, dintr-o dată a apărut o clasă de milionari. În acel interval, 2000-2004, în al treilea mandat a lui Ion Iliescu și pe vremea a lui Adrian Năstase. Până atunci, noi nu avusesem decât așa, unu-doi rătăciți. Dintr-o dată am avut o clasă a milionarilor, care s-a tot mărit. Acum, te uiți în Forbes România şi vezi câte zeci de sute de milionari și de multimilionari avem. Dar acest lucru s-a produs pe spinarea pauperizării celeilalte părți a populației, nu pe creșterea normală a economiei românești.

Și atunci e evident că avem o capacitate limitată de a discerne dintre bine și rău, pentru că școala românească a căzut în mâna celor mai puțin pregătiți, în a celor care nu aveau o reală vocație pedagogică, oamenii care erau cu adevărat dotați din punct de vedere intelectual și cultural și-au găsit imediat locuri de muncă, iar în învățământ – e un fapt, nu vreau să jignesc pe nimeni – au rămas în majoritatea oameni care nu prea aveau unde să meargă în altă parte și pentru care acel mărunt salariu de mizerie totuși era de preferat șomajului.

Etapa următoare a fost când oamenii din jurul lui Iliescu, al lui Vadim au pornit atacurile împotriva elitei culturale. Și atunci tot ce era cu adevărat valoros în această țară a fost supus unui tir de exterminare de tip moral, cu „argumente” de tipul „Cine sunt ăștia?” „Cine se închipuie?” „Sunt vânduți, nu sunt ca noi, sunt trădători, sunt oamenii lui Soros, sunt oamenii Planetei Marte” și așa mai departe. Și aceste lucruri au avut un efect extraordinar și au determinat retragerea unei bune părți dintre intelectuali care, de bine de rău, aveau meseriile lor, puteau să se întoarcă la revistele de cultură, în universități, să își vadă de cariere, în timp ce scena aceasta a fost umplută de ceea ce în perioada interbelică se numeau huligani, cei care nu au nicio rușine, pentru că nu au nimic de apărat și prin urmare în mintea lor nu există niciun fel de legătură între ceea ce spui și ceea ce este real. Deci oamenii iresponsabili sunt cei care au dat și din păcate continuă să dea tonul în discursul public din România. Și ei nu sunt intelectuali nici măcar într-un mod ironic. Ei sunt un fel de agenți ai neantului, aş spune, un fel de personaje de subterană care dintr-o dată au găsit prilejul de a-şi expune punctele de vedere.

 

„Noi suntem într-o nouă etapă a jocului cu mărgele”

Vedem că pe reţelele de socializare, dezbaterea, schimbul de idei au fost înlocuite, în mare măsură, de un soi de monolog. Cei care îl practică servesc pe post de argument fie înjurătura, fie mesaje preluate de la politicieni ori propagandişti de pe reţelele de socializare, measje netrecute prin vreun filtru al gândirii, care le confirmă prejudecățile, iar apoi redistribuite ca adevăruri absolute, chiar dacă ele dovedesc lipsă de logică sau prostie insondabilă. Ajungerea în acest punct de inflexiune, numărul mare de oameni fanatizaţi, deveniţi masă de manevră pentru propaganda anti-occidentală, anti-naţională sunt doar efecte ale eşecului şcolii sau mai e şi altceva?

Toate aceste lucruri sunt reale și contează, dar mai există și o plăcere de a flecări, care e umană. Andy Warhol spunea la un moment dat că va veni acea vreme în care fiecare individ care va dori va avea o celebritate de 15 minute. Mass-media n-au făcut decât să amplifice această obsesie care există în om de a se face cunoscut și să trezesc vorbind orice – nu contează ce, spun ei. Mai degrabă îi vezi participând la curentele astea care există pe Facebook, în social-media, care merg spre senzațional, spre un fel de idealizare a ceva ce n-a existat niciodată, că aici este succesul. Este și nevoia omului de a se autovaloriza.

Eu nu i-aș condamna pe toți că sunt ticăloși și că fac din răutate ceea ce fac. Unii pur și simplu nu știu ce fac, nu știu ce vorbesc. Se lasă atrași de mărgelele astea colorate, așa cum se lăsaseră atraşi pe vremea în care erau colonizate țările din America de Sud și când coloniștii spanioli, portughezi, englezi și așa mai departe cumpărau teritorii chiar cu niște mărgele. Noi suntem într-o nouă etapă a jocului cu mărgele pe care un faimos scriitor din perioada interbelică și de după, Herman Hesse, l-a făcut celebru într-un roman cu acest titlu Jocul cu mărgele de sticlă. Noi suntem în această fază a jocului cu obiecte ieftine, cu teorii care nu au niciun fel de valoare, cu exprimarea unor poziții inflexibile, care dau măsura naturii acestui om de tip nou la care visa și Ceaușescu și la care visează orice dictatură, omul manipulabil, omul care este foarte reactiv mai ales atunci când e vorba de aberații și pentru care rațiunea este o chestiune care trebuie disprețuită și dacă se poate chiar distrusă.

„Mă număr printre cei care cred că România este în cea mai fastă epocă pe care a străbătut-o vreodată”

Această nevoie de flecăreală pe care ați invocat-o şi această nevoie de validare pe rețele de socializare nu au efecte chiar inocente. Mințile multora dintre ei sunt modelate de propaganda anti-occidentală asemenea unei bucăți de plastilină și ajung un public fanatizat, ajunge ca această lipsă de cultură, combinată cu manipularea, să devină o problemă de securitate națională. Am văzut-o la alegerile din noiembrie 2024, nu mai e cazul să spunem acum ce s-a întâmplat, când o masă mare de oameni a fost manipulată să voteze un candidat de care nici nu auziseră până atunci…

Eu cred chiar că ar trebui să știm ce s-a întâmplat în 2024, pentru că nu știm în clipa de față. Știm doar niște zvonuri, niște afirmații, unele dintre ele fără acoperire, altele cu iz senzaționalist. Nu știm de fapt ce s-a întâmplat și probabil că foarte multă vreme nici nu vom afla, după părerea mea.

 

Eu cred că vom afla și că vom avea un puzzle foarte mare în momentul în care dosarele care sunt acum pe rol vor ajunge la final – dacă vor ajunge la final…

Asta e o întrebare.

 

… şi atunci vom reface acel puzzle. Și cred că dimensiunea lui va fi mult mai mare și va fi mult mai îngrijorător ceea ce vom vedea.

În sensul ăsta vă completam. Chiar ar trebui să știm ce s-a întâmplat atunci, pentru că în mod clar acolo a fost un punct nodal în evoluția sau involuția noastră socială, politică, istorică și aș zice chiar mintală – am văzut cu adevărat unde ne aflăm. Eu nu sunt atât de sigur că a fost vorba de un furt de voturi.

 

Dar nu a spus nimeni că e un furt de voturi. S-a vorbit despre manipularea opiniei publice.

Sunt oameni care știau foarte bine că cei care cărora li se adresează gândesc ca ei. Deci ăsta e lucrul cu adevărat îngrijorător. Că există deja în România o mare masă de oameni care în mod voluntar, care nici acum după un an şi ceva în care li s-au spus niște adevăruri, li s-au adus probe, li s-au adus toate argumentele logice și de orice natură, nu schimbă poziția, nu schimbă opinia și vor vota la fel. Cum s-a ajuns aici? Trebuie să punem poate la muncă psihologii, poate și psihiatrii, în orice caz sociologii, filozofii și așa mai departe.

Mai e un lucru care contează: e ceea ce se întâmplă, la un moment dat, în lume. Există un disenchantment, ca să folosesc un cuvânt englezesc, un fel de pierdere a iluziilor la nivel planetar, cel puțin în acele părți ale globului unde democrația a triumfat. Noi nici acum nu știm foarte bine ce se întâmplă în restul lumii. Noi mereu ne referim la cel miliard de adepți ai democrației, uitând că există țări cu populații uriașe, de la India, China, Iran, foarte multe țări asiatice și chiar din America de Sud, unde democrația n-a fost niciodată o prioritate. Deci e un fel de bătălie ca într-o cuctă, ca într-un spațiu foarte închis pe care s-a pus foarte multă presiune și suntem într-un moment în care nu știm de fapt cum să coborâm acea presiune și să ne comportăm din nou rațional. Vedem aceste lucruri în fiecare zi la televizor. Ele au o mare importanță și un mare efect asupra celor care constituie electoratul și îi împinge cumva înspre acest comportament irațional, sinucigaș până la urmă, care îți pune sub semnul întrebării ideea asta de natură umană: ce se întâmplă cu oamenii, cum e posibil, într-un anumit interval istoric, să fie atât de neumani, atât de lipsiți de rațiune, atât de lipsiți de inteligența aceea minimă care să le asigure supraviețuirea? Parcă s-ar îndrepta cu toți înspre o prăpastie.

 

Am mai trecut prin episoade asemănătoare, în ultima sută de ani. Istoria ne oferă dovezi palpabile pentru ceea ce a însemnat pierderea raţiunii în masă. Pare că nu am învăţat nimic…

Noutatea acestor vremuri este că lucrurile acestea s-au desfăşurat mai degrabă pe un fond de prosperitate, de speranţă, de seninătate.

 

Cu alte cuvinte, ni s-a urât cu binele.

Da. După fiecare război mondial a existat o reaşezare a lucrurilor. Cumplită, derutantă şi dureroasă pentru unii, plăcută pentru alţii. Ceea ce vedem noi este în plină societate – dacă mă refer doar la noi – care părea să meargă spre însănătoşire, spre prosperitate. Mă număr printre cei care cred cu adevărat că România în această perioadă are cea mai fastă epocă pe care a străbătut-o vreodată. Niciodată nu am avut atâtea atuuri. Nu spun că nu sunt greutăţi, sunt enorme greutăţi, dar în acelaşi timp avem şanse uluitoare, avem atâtea oportunităţi, atâtea ferestre deschise, încât stai să te uiţi la aceşti oameni care nu fac decât să se urască, să se jignească unii pe alţii – aici mă refer la cei din sfera înaltă –, iar mai jos, avem toţi aceşti nemulţumiţi care stau de fapt în confortul unor apartamente, au toate echipamentele sofisticate şi care găsesc de cuviinţă că România, în drumul ei european, se află într-o direcţie greşită. Eşti consternat în faţa unui comportament de acest tip.

 

„Nu programele sunt problema, ci oamenii care participă la procesul educativ”

Lipsa de educaţie, combinată cu ravagiile pe care le face propaganda anti-occidentală, pro-rusă pe reţelele de socializare, a devenit problemă de siguranţă naţională, am putea spune. O vedem de nişte ani, mai ales după pandemie, am văzut-o limpede la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2024. Aveţi experienţa unei vieţi petrecute la catedră, aveţi o altă viziune asupra lucrurilor decât cei din afara sistemului de învăţământ. Pentru oamenii aceştia alunecaţi deja în fanatism se mai poate face ceva, mai pot fi reînvăţaţi, învăţaţi să gândească, să argumenteze logic ceea ce fac, ceea ce spun?

Cred că întotdeauna se poate face ceva bine. E adevărat că învăţământul a fost o ţintă extraordinar de bine aleasă pentru cei care vor răul acestei ţări. Ceea ce vedem la nivel universitar nu este decât consecinţa lucrurilor care s-au petrecut în cei 12 ani anteriori. Un învăţământ din ce în ce mai slab, în care cerinţele aş spune că nu există, ci există ideea de misecuvenism, parcă cei mici merg la şcoală pentru că părinţii nu au unde să îi lase – am uneori această senzaţie. Apoi în şcoala generală sunt deja pierduţi din multe puncte de vedere, iar liceul este un fel de câmp de bătălie între două etape care de fapt sunt la fel de lipsite de relevanţă.

Am văzut de curând că a fost o mare bătălie în jurul programei manualului de clasa a IX-a. Asta îţi arată lipsa de viziune a acelor oameni. Nu programele sunt problema, ci oamenii care participă la procesul educativ. Dacă eşti un profesor cu vocaţie poţi să-i predai liniştit şi pe Neculce, şi pe fraţii Văcăreşti. Dar a existat şi o presiune din partea unei generaţii foarte tinere de a se vedea în manual, oameni care nu sunt confirmaţi, nu sunt validaţi decât în mici grupuscule zgomotoase şi dintr-o dată se cred candidaţi la postura de clasici ai literaturii şi ai culturii române.

„Claritatea morală, acea acţiune prin care te comporţi în aşa fel încât să fii în limitele adevărului şi ale raţiunii”

Multe voci publice care apară valorile democraţiei occidentale vorbesc mult, în ultimii ani, despre nevoia de claritate morală a intelectualilor publici, de la care unii dintre ei au abdicat, ajungând să recurgă la fel de fel de sofisme când e vorba, de pildă, de condamnarea statului terorist numit Federația Rusă, de a spune că acest război este nedrept. Ce este de fapt această claritate morală şi de ce este ea esenţială în cazul elitelor intelectuale?

Aţi şi dat de fapt o definiţie. Claritatea morală înseamnă acea acţiune prin care tu te comporţi în aşa fel încât să fii în limitele adevărului şi ale raţiunii. Unii aleg cu totul alte căi.

 

Printre ei, oameni care au fost voci foarte limpezi, foarte raţionale până acum patru, cinci ani.

E foarte adevărat. Iar aici îmi vine în minte, pentru a compara, ceva ce s-a întâmplat în 1990. Şi atunci, oameni care erau absolut onorabili şi valoroşi până în 1990 – şi vă dau un singur exemplu, cel al lui Eugen Simion – au optat pentru o direcţie stupefiantă pentru noi  cei care îl apreciam atunci. Nu am înţeles niciodată de ce Eugen Simion a abandonat zona căreia îi aparţinea în mod firesc. Şi aici explicaţiile unora au fost de natură umană. De ce? Pentru că era prea mare înghesuiala de valori în cealaltă parte. Şi atunci în mod aberant a apărut această plăcere de a sfida, de a avea propria dreptate, de a avea propriii adepţi – pentru că orice aberaţie găseşte imediat adepţi – au luat-o pe ceea ce nouă ni se pare o arătură care nu duce decât la dezastru.

Sigur, există şi fisuri morale, există oameni care în mod conştient susţin aberaţii pentru că asta le face lor o plăcere, le face plăcere să îi contrarizeze pe cei care se uită la ei. Alţii sunt, poate, chiar convinşi. Aici ar fi bine, poate, să ne uităm şi la biografiile lor. Unii au relaţii de familie cu cei din fostul URSS, au avut părinţi care au studiat acolo, deci a rămas o pasiune pentru Uniunea Sovietică, pentru Rusia de azi, de fapt o nouă Uniune Sovietică prin comportament. Am putea să ne mai uităm, de asemenea, în dosarele lor de securitate. Am putea să ne uităm la mediile pe care le frecventează ori pe care le-au frecventat fără ca noi să ştim. Deci există multe explicaţii. Niciuna nu cred că este uluitoare, sunt banale. Întotdeauna când este o tensiune mare în societate, oamenii se polarizează. Unii merg într-o parte, alţii merg în alta. Putem doar să deplângem acest lucru, dar de obieci sunt oameni care dăduseră şi înainte semne că vor abandona acest drum de îndată ce vor primi o ofertă mai avantajoasă. Lucrurile acestea merg uneori împreună cu bani, cu burse, cu avantaje materiale.

 

„Ideologizaţii, comisarii politici vor mărşălui la nesfârşit în acea zonă a nebuniei politice”

Vă număraţi printre intelectualii intens denigraţi, înjuraţi – la gazetă, în anii 90, şi pe forumuri, şi pe reţelele de socializare, în ultimii ani. Îmi amintesc că acum doi ani, în replică la poziţia dumneavoastră critică faţă de un articol de un antisemitism virulent publicat de un critic literar în revista Vatra, cineva reacţionase prin aceste cuvinte: „Moarte trădătorilor de Neam şi Ţară!” Ameninţările, majoritatea fiind lansate sub pseudonim, au devenit practici curente în social-media. Ameninţări aţi mai primit?

Am primit şi primesc constant. În ultima vreme, însă, postez foarte puţin pe reţelele de socializare. Nu că am obosit, dar am o senzaţie că e o muncă în zadar şi că valorile pentru care m-am luptat eu toată viaţa au cam fost călcate în picioare. Aştept să obosească Răul. Asta e tot ce poţi face într-o situaţie din aceasta. Nu mai sunt atât de combativ, de virulent – şi eu am fost, uneori, destul de aspru în judecăţile mele şi mă aşteptam să primesc replici pe măsură, numai că nu le-am primit niciodată din partea celor pe care îi criticam, ci din partea a tot felul de chibiţi, de oamenii care se identificau cu acel tip de comportament pe care eu îl criticam, îl veştejeam. Găsesc mereu injurii, ameninţări, dar nu le dau importanţă şi nu le-am dat niciodată. În anii ’90 veneau plicuri la redacţia revistei Orizont, făcute din tăieturi de ziare, ca în filmele cu mafioţi de cel mai prost-gust. Niciodată nu m-au intimidat, nu m-am dus cu ele la Poliţie să îi caute, pentru că mai degrabă i-am deplâns pe acei oameni care recurg la acest tip de injurii. Maoritatea sunt anonimi, îşi iau pseudonime. Sunt oameni de o mare tristeţe existenţială.

 

Aţi încercat vreodată, pe reţelele de socializare, să intraţi în dialog cu ei, să le aduceţi argumente?

Am încercat sporadic, dar fără niciun efect. Erau nişte oameni instalaţi în convingerea lor.

La un moment dat am avut o polemică mai îndelungată cu un fost student de la Jurnalistică din Timişoara, un tip de extremă stângă, încercând să îi aduc argumente împotriva ideii de marxism, a teoriilor obosite care au nenorocit lumea. Evident, m-am lovit de un zid. Era un om fanatizat, instalat în convingerile lui comunisto-leniniste, cu care nu ai ce să faci. Nu există argumente care să îi convingă pe astfel de oameni şi ajung foarte repede la argumente ad-hominem, în care eşti atacat ca persoană, iar ideile nu mai au niciun fel de valoare şi de şansă.

Fanaticii, după părerea mea, nu pot fi recuperaţi. Unii dintre ei s-ar putea ca, la un moment dat, să aibă o iluminare, dar nu va fi un fenomen de masă. Important, cred eu, este să fie recuperaţi cei care au fost atraşi din caza naivităţii în acest şuvoi de nebunii pe care le trăim. Aici e şansa. Iar ei sunt mulţi. Nu sunt toţi atât de centraţi pe această nevoie maladivă de a avea dreptate. Unii sunt duşi de nas, dar viaţa îi mai trezeşte pe unii, iar eu pe aceştia mizez, nu pe cei care sunt ideologizaţi, nu pe comisarii politici. Aceştia vor mărşălui la nesfârşit în acea zonă a nebuniei politice – din păcate, cu şanse mari de a se transforma în violenţă.

 

„Abia aştept o bătălie între cei care au fraudat pe stil vechi şi cei care fraudează pe stil nou”

Un aliat îl au, de dată recentă, dinspre inteligenţa artificială care vine nu doar cu nişte beneficii enorme, indiscutabile pentru progresul omenirii, ci şi cu reversul medaliei, pericole foarte mari la adresa democraţiei. Am adus-o în discuţie pentru că dumneavoastră aţi scris, aţi vorbit mult despre impostura academică, despre flagelul doctoratelor plagiatului. În curând, în competiţie cu licenţele, cu doctoratele plagiate, cumpărate, vor intra cele făcute cu ChatGPT. Se anunţă AI mai distructivă, din acest punct de vedere?

În mod cert, va urma o explozie a falsurilor, a furturilor şi a iraţionalului. Oamenii care se ocupă de învăţământul superior ar trebui să găsească metode să contracareze. Este clar că acum o lucrare de licenţă sau de doctorat o poţi face, fără exagerare, într-o după-amiază şi să fie onorabilă. Neoriginală, dar inatacabilă.

Eu sunt mai degrabă în favoarea inteligenţei artificiale întrucât cred că, aşa cum au apărut internetul, Google, care ne-au schimbat viaţa în bine, cred că inteligenţa artificială va accelera această nevoie a noastră de a cunoaşte mai mult. Sigur că va exploda şi partea cealaltă, a escrocheriilor, a celor care profită de AI, dar oamenii buni vor trebui, din nou, să se mobilizeze. Am văzut că apar deja metode, softuri care identifică falsurile…

 

Chiar şi cele făcute cu AI?

Da, şi acelea pot fi identificate. Chiar am avut un caz de curând. Împreună cu un coleg am luat un text despre care ştiam că e făcut cu AI şi am identificat cât din lucrarea respectivă era luată de pe internet. Deci, nu sunt atât de înspăimântat. Dar, sigur, unii vor profita. Întotdeauna există aşa-numiţii îmbogăţiţi de război. Chiar în timpul războiului şi după aceea, când e mare sărăcie, unii prosperă. Aşa se va întâmpla şi aici. Cred că umanitatea va merge înainte şi va fi bine în continuare, pentru că sunt, totuşi, domenii în care AI nu va pătrunde niciodată. Planeta s-a cam domnit, să spun aşa. Sunt mult prea mulţi oameni de birou, prea mulţi oameni care lucrează de la computer de acasă, dar există minunate meserii de instalator, de pantofar, de mecanic de tot felul de lucruri care fac parte din viaţa noastră. Ştim cu toţii cât de greu este să găseşti, în clipa, de faţă, un meşter. Niciodată AI nu va repara singură o maşină, de pildă.

 

Dar acestea sunt meserii care nu influenţează politicile publice, mersul înainte, stagnarea sau chiar mersul înapoi al unei societăţi. Dar când la vârf ajung oameni care nu ştiu nimic, care sunt nişte impostori sută la sută, care nu mai apelează la formele „clasice” de plagiat, ci îşi scriu lucrările, tezele în întregime cu AI şi care, în lipsa foii cu informaţiile furnizate de ChatGPT nu ştiu nimic..

Dar astfel de oameni sunt deja acolo de multă vreme, nu a trebuit să vină momentul AI pentru ca ei să fie miniştri, conducători de doctorate, directori. Asta ţine de fapt de un fel de fraudă care există în orice societate şi tot timpul. Eu abia aştept o bătălie între cei care au fraudat pe stil vechi şi cei care fraudează pe stil nou. Nu vor exista atâtea locuri de conducere şi va fi o bătălie interesantă.

„«Suveraniştii» numai cu România nu sunt”

Sunteţi liberal ca structură mentală, înţeleg. Îmi amintesc de un articol al lui Horia-Roman Patapievici, scris în urmă cu aproape 25 de ani, în 2002 mai exact, intitulat Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator. Sunteţi şi conservator?

Nu ştiu cum sunt şi mă preocupă foarte puţin ce sunt şi cum sunt. Mă amuză adeseori aceste etichetări, când văd că un concept care a fost întotdeauna onorabil, cel de conservator, a devenit un fel de boală mintală de care suferă anumiţi oameni. Ce înseamă de fapt a fi conservator? Conservatorul nu e un om închis la minte. Conservatorul este cel care este pentru schimbare, evoluţie, transformare, dar făcute într-un cadru raţional. El, sigur, se opune, revoluţionarilor care au dat extrema stângă: socialiştii, comuniştii, care vor să dea totul peste cap, să creeze lumea nouă, omul nou, de pe azi pe mâine. Or, schimbările se fac gradual, după o anumită logică, dacă vrei ca ele să aibă o consecuţie, un efect, un rezultat. Cei care etichetează sunt cei care nu au argumente. Chiar au apărut nişte noţiuni de genul ultra-conservator. Chiar m-am gândit: ce înseamnă asta? Poţi spune ultra-comunist?

 

Probabil, conservatorismul a primit o conotaţie negativă din cauza faptului că în ultima vreme, această noţiune, ca multe altele, a fost confiscată de auto-intitulata zonă „suveranistă”.

Fenomenul e mai vechi. „Suveraniştii” au venit pe un teren deja pregătit.

 

Da, dar se revendică a fi conservatori, deşi nu sunt.

Nu, nu sunt. Ei sunt o altă categorie. S-a produs o mutaţie în această ecuaţie stânga-dreapta. Stânga a fost întotdeauna o mişcare marginală, cea care voia să distrugă establishment-ul. Atunci, în dorinţa ei de onorabilitate, adică mutare spre centru, a împins mai spre dreapta covenţională tot ce era la centru. Conservatorii erau oameni de centru, ca liberalii. Liberalilor, socialiştii le-au furat şi denumirea, spunând că acum ei sunt liberali. Există acel liberalism de secol al XIX-lea care a fost aruncat la groapa istoriei, iar socialismul acum se numeşte liberalism. Ceea ce era liberalism a devenit conservatorism, iar ceea care erau conservatori au fost împinşi spre extrema dreaptă.

La noi, aceşti „suveranişti”, care nu sunt de fapt nişte independentişti, ci sunt pur şi simplu cei care vor ca România să fie subjugată de o anumită ideologie, de cea dictatorială de la Kremlin sau din unele ţări în care există puseuri de autoritarism, cum sunt în moment de faţă SUA. În mintea lor e o confuzie totală: sunt şi cu Rusia, şi cu SUA, şi cu China. Numai cu România nu sunt. Deci ei nu sunt suveranişti, nu vor suveranismul României, ci vor un regim în care ei să conducă.

 

Vor suveranism în raportul cu regulile UE şi cu valorile democraţiei europene.

Ei detestă acest tip de valori, care sunt  chiar valori. Ei vor dictatură. Acolo toată lumea merge încolonată. Există un singur conducător, un singur ţel, o singură formă de existenţă.

 

Să revenim, în încheiere, la rolul intelectualului în societate…

Părerea mea este că discursul intelectualilor se va auzi din ce în ce mai puţin. Nu mai e nevoie de intelectuali în momentul de faţă. Ei sunt obosiţi, iar cei care se creează în momentul de faţă sunt cei care merg spre zona unei stângi din ce în ce mai radicale.

 

Ultra-progresiste. Folosesc şi eu, în oglindă, această vocabulă.

Progresismul, în esenţă, nu e ceva rău, dar ei au furat şi acest termen. Toată lumea vrea progres social, dar progresismul este o metodă prin care se elimină drepturile celorlalţi, în care doar cei care au o anumită credinţă, un anumit set de valori au dreptul să existe în lume.

 

„Democraţia nu a fost niciodată un domeniu îmbrăţişat de toată lumea”

Nu simţiţi că suntem prinşi ca într-o menghină între cele două extreme, care de fapt îşi răspund una alteia?

Aşa este, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ne abandonăm raţiunea, credinţele, valorile, numai pentru că la extreme se urlă, se vorbeşte cu agresivitate. Trebuie să ne păstrăm normalitatea, câţi om fi. Şi în Evul Mediu – se spune „întunecat”, ceea ce nu e adevărat, drept dovadă că ne-au rămas de la ei catedrale şi atâtea lucrări de artă extraordinare –, deci şi atunci, când existau momente de prigoană, prin mănăstiri erau mici grupuri care duceau mai departe misiunea pe care o aveau. Democraţia nu a fost niciodată un domeniu îmbrăţişat de toată lumea. Democraţia a contat pentru unii. Unii au mimat că sunt democraţi. Noi trebuie să fim aşa cum ne îndeamnă raţiunea şi bunul-simţ. Că unii sunt extremişti, să dea Dumnezeu să li se lumineze minţile!…

 

„În absenţa raţiunii, după cum vedem, se poate întâmpla orice”

În general mă feresc să le cer interlocutorilor mei să joace rolul de Pitie. Încerc totuşi: vedeţi această cădere în irelevanţă a intelectualilor ca pe un proces ireversibil?

Cred că este ireversibil în sensul în care lumea merge într-o direcţie a mecanicizării, a actelor care ţin de evoluţia socială. În momentul de faţă, cred că toate teoriile sunt pe masă. Ştim cum e extrema stângă, ştim cum e cea dreaptă, ştim ce e centrul, ştim toate nuanţele, aşa încât în mod firesc rolul intelectualilor nici nu mai e atât de important.

 

Ştiţi dumneavoastră, ştie un grup restrâns aceste lucruri, dar nu sunt cunoscute la nivel de mase.

Nu ştiu… Intrăm în sociologie, în filozofie, unde nu am competenţă. Mă mulţumesc să văd lucrurile de pe azi pe mâine, să văd că nu e totul pierdut, să văd că există încă lumină în ochii unor oameni, inclusiv a multor tineri. Pentru că noi nu avem niciodată acces la întregul spectru social, avem de-a face cu microuniversuri. Aici, în microniversul în care locuiesc eu încă e bine.

 

Și, în aceeași notă de „profeţie”, ce efect va avea această evacuare a intelectualilor din viața publică?

Aş zice că e mai degrabă o autoevacuare. Nu va avea consecinţe prea fericite, e clar. Intelectual vine de la intelect, adică de la gândire, de la tot ce înseamnă raţiune şi, în absenţa raţiunii, după cum vedem, se poate întâmpla orice. Dar e important în acelaşi timp ce tip de intelectuali se află la putere. Şi Lenin, ba chiar şi Stalin, şi cei pe care îi vedem în clipa de faţă în poziţii dictatorial-criminale tot intelectuali sunt.

„Sunt un intelectual marginalizat, care însă nu se simte marginalizat”

Atunci, reformulez: evacuarea din spaţiul public a intelectualilor care luptă pentru valorile occidentale.

Ei trebuie să facă ceea ce ştiu mai bine: să lupte pentru aceste valori democratice, până la unul. Oricât de puţini ar fi la un moment dat, vocea lor contează. Cu asta trebuie să se trezească şi să se culce fiecare intelectual care se simte marginalizat. Eu sunt un intelectual marginalizat, care însă nu se simte marginalizat. Şi cred că asta este poziţia cea mai bună. Sunt marginalizat pentru că aparţin unei categorii care, în mod clar, şi-a pierdut din importanţa socială, psihologică, dar în acelaşi timp sunt un intelectual care cred că se străduieşte să facă lucrurile, în micul lui univers, cât mai bine.

 

Aşadar, să ne uităm cu optimism spre viitor, chiar dacă în jurul nostru tabloul e în tonuri de gri?

Da, chiar dacă vremurile sunt cum sunt, trebuie să fim optimişti, asta e clar. Nu avem de ales.

 

Recomandări de lectură:

• Mircea Mihăieş: „România fără Europa ar fi o ţară de lumea a treia”
• Mircea Mihăieş: „Joyce e un scriitor care te confiscă”
• Mircea Mihăieș: „Într-o țară în care ne abandonăm rapid proiectele, mi-ar plăcea să mă număr printre cei care duc lucrurile până la capăt”
• Mircea Mihăieş: „Dacă, după ce-mi va lectura cartea, un singur cititor va fi interesat de «Ulysses», mi-am atins scopul”
• Mircea Mihăieş: „Şi în ţările civilizate există literatură de gunoi, numai că nu e mainstream, cum e în România”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---