Fragmente dintr-o „radiografie a suferinței”


C.S. Lewis, „De ce, Doamne? O radiografie a suferinței”, Prefață de Andrei Pleșu, Traducere și note de Tatiana Niculescu, Humanitas 2020

De ce, Doamne? O radiografie a suferinței este cel mai recent volum din seria scrisă de C.S. Lewis, publicat la Humanitas. O carte care, spune Andrei Pleșu în Prefața volumului, „ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu «știința», de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu «instalării» mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui.”

 

„Cartea lui C.S. Lewis nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru îndoială. Ea ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu «știința», de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu «instalării» mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui. Poți avea, desigur, și șansa unei iluminări salvatoare, poți fi, eventual, un beneficiar al Harului, astfel încât, prin lucrarea Lui, să te dizolvi în lumina primitoare a Creatorului. Dar asta nu înseamnă că dacă te lovești și de întuneric, de întrebări, de nesiguranță ești evacuat – necreștinește! – din efortul accidentat al Căii. Ba poate că abia atunci, asemenea lui Iov, provoci reacția limpezitoare a lui Dumnezeu. În cartea de față, autorul face experiența lui Iov: e lovit, suferă, nu pricepe, întreabă, așteaptă o explicație. Și explicația vine tocmai pentru că dreptul pedepsit nu se resemnează să băltească, pios, în evlavia sa conformă, ci sângerează, plânge, se teme. Luptă pentru sens, pentru credință, pentru regăsirea de sine în lumea lui Dumnezeu”, scrie, în Prefața cărții, Andrei Pleșu.

Născut în Irlanda în 1898, C.S. Lewis a studiat la Malvern College timp de un an, după care şi-a continuat studiile în particular. A obţinut cu distincţie o triplă licenţă la Oxford şi a fost profesor la Magdalen College, precum şi unul dintre diriguitorii acestui colegiu între 1925 şi 1954. În 1954 a devenit profesor de literatură medievală şi renascentistă la Cambridge. A fost un excepţional şi îndrăgit conferenţiar şi a avut o influenţă profundă şi durabilă asupra studenților săi.

C.S. Lewis a fost mulţi ani ateu; şi-a descris convertirea în Surprised by Joy (Surprins de bucurie): „În ultimul trimestru din 1929 m-am dat bătut, am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu… Eram, pesemne, în seara aceea, cel mai şovăielnic şi mai abătut convertit din toată Anglia.” Această experienţă a fost cea care l-a făcut să înţeleagă nu numai indiferența față de religie, ci şi refuzul activ de-a o accepta, iar ca scriitor creştin, dăruit fiind cu o minte strălucită şi logică şi cu un stil limpede şi viu, a fost fără egal.

Multe dintre cărțile sale cele mai importante au fost traduse la Editura Humanitas, care i-a dedicat o serie de autor. Printre acestea se numără: Of this and Other Worlds (Despre lumea aceasta și despre alte lumi), Mere Christianity (Creștinism, pur și simplu), Fern-seeds and Elephants: And Other Essays on Christianity (Ferigi și elefanți: Și alte eseuri despre creștinism), Reflections on the Psalms (Meditații la Psalmi), The Great Divorce (Marea despărțire), Miracles, The Four Loves, The Problem of Pain (Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii). A scris şi cărţi pentru copii, precum celebra serie Cronicile din Narnia, science-fiction și multe lucrări de critică literară. Cărțile sale sunt cunoscute de milioane de oameni, pretutindeni în lume, prin traduceri. S-a stins din viaţă la 22 noiembrie 1963, în locuinţa sa din Oxford.

 

Fragmente din De ce, Doamne? O radiografie a suferinței

„Nimeni nu mi‑a spus că jalea seamănă atât de mult cu frica. Deși nu mă tem, trăiesc aceeași senzație pe care mi‑o dă teama. Aceeași zburătăceală ca de fluturi în stomac, aceeași neliniște, același gol. Înghit în sec întruna.

Alteori parc‑aș fi cherchelit sau lovit în moalele capului. Între mine și lume s‑a așternut un fel de pătură nevăzută. Mi‑e greu să pricep cuvintele altora. Sau poate mi‑e greu să vreau să le pricep. Cu toate astea, nu doresc să fiu ignorat. Mă îngrozesc de clipele în care casa e pustie. Măcar de‑aș auzi lumea vorbind în jur, dar nu cu mine.

Uneori, cu totul pe neașteptate, ceva din mine încearcă să mă asigure că, totuși, nu‑mi e atât de greu, nu chiar atât de greu.

….

Se spune că unui om nefericit trebuie să i se distragă atenția ca să iasă din el însuși. Când e răpus de oboseală, în noaptea rece, i‑ar prinde bine o pătură; dar mai bine tremură de frig decât să se ridice și să și‑o ia singur. Nu e greu de înțeles de ce însinguratul se neglijează și devine din ce în ce mai murdar și mai dezgustător.

Și, în timpul ăsta, unde e Dumnezeu? Iată cel mai tulburător simptom al suferinței. Când ești fericit, atât de fericit încât nu‑i simți lipsa, atât de fericit încât ești mai degrabă deranjat de ceea ce pretinde de la tine – dacă‑ți aduci aminte de tine însuți și te întorci spre El cu recunoștință și respect –, vei fi, sau cel puțin așa crezi, primit cu brațele deschise. Dar îndreaptă‑te spre El în ceasul disperării, când nimeni altcineva nu te poate ajuta: ce primești? O ușă trantită‑n nas care se încuie pe dinăuntru. Apoi, tăcere. Ai putea să revii. Cu cât aștepți mai mult, cu atât tăcerea devine mai grea. La ferestre, nici o lumină. S‑ar putea să fie o casă goală. Dar a fost locuită vreodată? Așa părea cândva. Și părerea de atunci era la fel de întemeiată ca părerea de acum. Ce să însemne asta? De ce e El atât de prezent la

cârmă când o ducem bine și de ce e atât de absent când suntem la ananghie și avem nevoie de ajutor?

….

Sigur că nu e greu să afirmi că Dumnezeu pare absent în ceasurile de cumpănă, de vreme ce El este absent – adică non‑existent. Dar atunci de ce pare atât de prezent când, ca s‑o spun pe șleau, n‑avem nevoie de El?

În orice caz, pe mine experiența căsătoriei m‑a făcut să nu mai cred nici o clipă că religia e făcută din inconștientele, aprigele noastre dorințe și că e un substitut pentru sex. Fiindcă, în cei câțiva ani cât am fost împreună, H. și cu mine ne‑am hrănit din dragostea noastră în toate felurile – solemn și vesel, romantic și realist, uneori furtunos-dramatic, alteori tihnit și detașat ca atunci când încalți o pereche de papuci moi. Nici un cotlon al inimii sau al trupului nu ne‑a rămas nemângâiat. Dacă Dumnezeu ar fi fost un substitut pentru dragoste, ne‑am fi pierdut orice apetit pentru El. Cine și‑ar bate capul cu substitute când are la îndemână lucrul real? Dar n‑a fost așa. Amândoi știam că ne doream ceva în plus pe lângă faptul că ne aveam unul pe celălalt, era o altfel de dorință. Când se au unul pe celălalt, îndrăgostiții îndeobște mai au nevoie să citească, să mănânce sau să respire.

….

O parte a nefericirii este umbra sau oglinda nefericirii: nu numai că suferi, dar trebuie să te mai și gândești la faptul că suferi. Eu nu numai că trăiesc jalea fiecărei zile, dar zi de zi mă și gândesc că îmi petrec zilele în durere. Oare aceste însemnări îmi agravează starea? Oare ele nu fac decât să îmboldească învârtirea minții mele ca o morișcă în jurul aceluiași unic subiect? Ce pot să fac? Mi‑ar trebui un medicament, iar cititul nu e un medicament destul de puternic. Punând totul pe hârtie (totul? – nu: un gând dintr‑o sută) sper să mai ies puțin din mine.

….

Cancer, cancer și iar cancer. Mama mea, tatăl meu, soția mea. Mă întreb cine mai urmează. Și totuși H., murind din această cauză și fiind conștientă de asta, spunea că această boală n‑o mai îngrozea ca pe vremuri. Confruntate cu realitatea nemijlocită, denumirea și ideea în sine a bolii au pălit. Într‑un fel, o înțeleg. Și e o constatare importantă pentru că nu ți se ivesc pur și simplu în cale Cancerul, sau Războiul, sau Nefericirea (sau Fericirea), ci le trăiești în clipele și ceasurile în care vin peste tine. Cu tot felul de suișuri și coborâșuri. Cu multe pete de întuneric în perioadele cele mai bune și cu multe licăriri de lumină în perioadele cele mai rele. Nimeni nu e confruntat în totalitate cu ceea ce numim „lucrul în sine“. Dar îl numim greșit. Lucrul în sine este alcătuit din aceste urcușuri și coborâșuri: restul e o denumire sau o idee. E de necrezut de câtă fericire, chiar de câtă veselie am avut noi doi parte după ce ne‑am pierdut orice speranță! Cât de mult și de tihnit am vorbit în acea ultimă noapte și cât a fost de întremător!”

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.