Conferințele Humanitas de la Ateneul Român


Foto: Cătălin Chiriloi

Autonomia esteticului, fantomele Securității, viitorul capitalismului, superstițiile modernității sunt doar câteva dintre temele care au marcat Conferințele Humanitas din acest an.

 

Cea de-a treia ediție a conferințelor organizate, la Ateneul Român, de Fundația Humanitas Aqua Forte în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, Editura Humanitas și Asociația ARCCA au avut loc chiar în luna în care cel mai puternic brand al unei case editoriale de la noi de după 1989, Editura Humanitas, a împlinit (chiar în 1 februarie, anul acesta) trei decenii de când există.

Între 22 și 26 februarie, cu o singură pauză în data de 24, în fiecare zi, au conferențiat, în fața unui public numeros, în ordinea în care s-au derulat momentele de pe scenă: Mircea Cărtărescu, Germina Nagâț, Cristian Mureșan, Manfred Spitzer, Mihai Netea și Horia Roman Patapievici. Ulterior, conferinței propriu-zise, celor enumerați mai înainte le-au dat replica, în cadrul unor dialoguri foarte incitante, de asemenea, în ordinea de succesiune a evenimentelor: Mirela Nagâț, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Cătălin Ștefănescu, Corina Negrea și, pentru a doua oară, Gabriel Liiceanu. În zilele de 22 și 23 februarie, pe scena Ateneului Român au avut loc câte două conferințe, marți, 25 februarie, și miercuri, 26 februarie, câte una. Mai jos, într-o formulă publicistică (poate mult prea) sumară, o relatare „pe repede înainte” de la acest festival extraordinar de idei-în-dialog.

 

Est-estică în literatură

Foto: Ella Moroiu

Despre condiția complexă a literaturii – acum, când noile tehnologii și artele spectacolului accelerează timp, și despre condiția din ce în ce mai fragilă a literaturii – a fost prelegerea cu care a debutat setul de conferințe Humanitas de la Ateneu din 2020. „Autonomia esteticului este religia în care noi am crescut. (…) Noi, în această sută de ani, de la Maiorescu și de la «Junimea» și până când începuserăm să scriem și noi literatură, în anii 1970 și 1980 am crescut în această «religie». Toate persoanele importante din câmpul literar, toți cei pe care îi consideram niște «sfinți ai literaturii» într-un fel, toți cei de la care ne-am luat credințele literare, aș spune eu, fidelitățile literare și nu numai literare, erau un anumit tip de critici. Erau critici care considerau că esteticul este lucrul cel mai important în arte și în literatură. Considerau că esteticul trebuie să rămână principalul și supremul, aș spune eu, criteriu de evaluare al unei opere literare și să fie independent de celelalte; adică, să fie autonom”, a afirmat Mircea Cărtărescu, în prologul argumentului cu privire la raporturile dintre ceea ce a fost (și continuă să fie) considerat că este, în mod esențial, literatura și, pe de altă parte, contextul social și condiția morală a scriitorului. Autorul Orbitor-ului și al Solenoid-ului a rezumat, în expunerea sa, implicațiile – culturale, dar și politice, estetice, dar și etice – pe care le are tradiția venerabilă (prezentă nu numai în cultura română) a estetizării unei opere de artă, în mod particular a unei opere literare. De asemenea, Mircea Cărtărescu a pus în discuție și o parte dintre bornele obligatorii pe care le are „cealaltă perspectivă” – „una în care și eticul își are locul lui în cultură”. Una nu mai puțin importantă, chiar dacă pe alte planuri, decât „opțiunea estetică”. Din sinteza celor două tipuri majore de valorizare (ilustrate de scriitor cu exemple atât din istoria românească de dinainte de 1989, cât și din cea recentă și recentissimă) rezultă, consideră Mircea Cărtărescu, plasamentul ideal vizavi de o operă de artă, un plasament care își are o expresie în idealul grecesc antic al kalokagathiei. „Nu puteai concepe și, aș spune, nu poți concepe o operă frumoasă, dacă nu este și bună, și adevărată. Toate aceste lucruri sunt îngemănate; ele funcționează împreună pentru ca minunea uimitoare care este o operă literară, o operă artistică, o operă culturală să poată să existe pe lume”.

FOTO 1

 

Securitatea: o fantomă care ne bântuie realitatea

Foto: Cătălin Chiriloi

Tot sâmbătă, în ziua de deschidere a seriei de conferințe Humanitas de la Ateneu, Germina Nagâț a susținut o foarte consistentă expunere despre Securitate, despre „vârstele Securității” și despre „limitele deconspirării” – a fost un moment care s-a subsumat, la modul impecabil, dorinței organizatorilor care anunțau în teasing-ul acesteia că va fi o conferință care „pledează pentru acuratețea memoriei și analiza critică a perioadei comuniste, singurele terapii eficiente împotriva amneziei și a recidivei totalitare”. Există, a susținut Germina Nagâț, mai multe trepte în dezvoltarea instituțională a Securității din România – diferențele majore dintre „vârstele Securității” fiind date de infrastructură, de metode și, desigur, de „capitalul uman” aflate sub tutela funestei (și, nu de puține ori, criminalei) instituții-etalon pentru comunismul românesc. „Este destul de straniu să vorbim despre Securitate după 30 de ani de la desființarea ei. Căci ea s-a desființat printr-un decret emis la 30 decembrie 1989. Și, cu toate acestea, după trei decenii, după disoluția ei ca instituție, vorbim despre ea. Nu pot să sper decât că, la finalul expunerii mele, veți fi și vom fi cu toții poate mai lămuriți dacă trebuie să folosim timpul trecut sau timpul prezent când vorbim despre Securitate. A fost sau este încă Securitatea o prezență de care suntem obligați să ținem seama?”, a spus Germina Nagâț, în debutul conferinței sale. Accentul, așa cum a rezultat și din întreaga argumentație a doamnei Nagâț, precum și din dialogul care a urmat acestei conferințe (un dialog foarte spectaculos, cu multe exemple ale timpului prezent) pe care l-a avut cu Gabriel Liiceanu. „Când nu a fost o prelungire a ocupației sovietice, Securitatea a acționat asupra acestei țări ca o boală autoimună. În loc să o protejeze de pericole venite din exterior, a atacat în profunzime corpul, țesutul social, distrugând tot ce a fost sănătos și valoros în comunitatea aceasta pe care eu zic că a desfigurat-o pe termen lung. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să încercăm din răsputeri să înțelegem boala și să încercăm, în sfârșit, să ne vindecăm”, a concluzionat, memorabil și tranșant, Germina Nagâț.

 

Pro-capitalism

Foto: Cătălin Chiriloi

Un orizont tematic provocator, generos și foarte actual – fie și numai dacă luăm în calcul condițiile în care Occidentul nu dă semne să renunțe la diverse declinări ale „urii de sine” – a avut conferința susținută de Cristian Mureșan, în jurul unor (fundamentale) „neînțelegeri în jurul capitalismului: răstălmăciri și pericole”. Cristian Mureșan, manager de top în Franța, absolvent al SciencePo și Ecole des Mines de Paris, dar și personaj-cheie în transformarea casei memoriale „Monica Lovinescu” într-un centru modern care găzduiește masteranzi și doctoranzi, este, dintre liderii de opinie afirmați în publicistica de limbă română a ultimilor cinci ani, probabil cel mai clar și mai tranșant purtător de discurs pro-capitalism; și aceasta, fără a merge într-o direcție idolatră. Teme atinse în cadrul conferinței lui Cristian Mureșan sistemele economice și, în mod particular sistemul capitalist – un sistem, cuvintele sunt ale autorului conferinței, „care și-a făcut cu prisosință datoria, încât am ajuns să trăim astăzi în cea mai generoasă și confortabilă societate din câte au existat vreodată”. Patru au fost liniile directoare ale expunerii managerului și economistului Cristian Mureșan: 1) o radiografie a forțelor „în joc” – publice, private, ideologice care au structurat economia mondială în ultimele 7-8 decenii; 2) un inventar al criticilor aduse capitalismului; 3) temerile și neînțelegerile cu privire la inteligența artificială; 4) diminuarea numerică a clasei de mijloc occidentale și consecințele politice ale acestei stări de fapt. Această conferință, cu pandantul său, dialogul din partea secundă pe care Cristian Mureșan l-a purtat cu Horia-Roman Patapievici, merită o atenție specială; în plus, se cuvine, cred, să fie conspectată, seminarizată și viralizată. Și nu e numai părerea cronicarului…

 

Să ne opunem demenței digitale!

Foto: Cătălin Chiriloi

Manfred Spitzer este specialist de top în neuroștiințe din Germania și unul dintre starurile scenei publice europene în chestiunea dezbaterilor cu privire la impactul tehnologiei, al noilor tehnologii în mod aparte asupra formării și educației. Conferința despre „Demența digitală” a fost „la pachet” cu lansarea ediției în limba română a cărții cu același nume (în plus, cu acest subtitlu: „Cum ne tulbură mintea noile tehnologii”). Demența digitală, dar și alte două titluri din portofoliul neurologului german, Învățarea și Atenție, ecran sunt, de altfel, best-seller-uri internaționale. „Demența digitală se caracterizează în esență prin incapacitatea tot mai mare de a folosi și controla abilitățile mentale la maxima lor capacitate, adică de a gândi, de a voi, de a acționa, de a ști ce se întâmplă în jur, unde suntem și, în sfârșit, cine suntem. Se instalează un cerc vicios al pierderii controlului, al declinului mental și fizic, al decăderii sociale, al însingurării, al stresului și al depresiei; acest cerc vicios diminuează calitatea vieții și duce la moartea timpurie” – aceasta este una dintre definițiile cu care lucrează Manfred Spitzer atunci când vorbește (la propriu, nu la figurat!) despre demența digitală. Expunerea sa de la Ateneul Român a fost un moment de mare impact emoțional, un argument lucid și, în cele din urmă, tonic (pentru că nu a fost formulat de pe pozițiile cuiva care a dezarmat), despre o îngrijorare tot mai mare cu privire la ce fac minților noastre noile tehnologii, tot mai subtile, mai perfecționate, mai insidioase. Conferința specialistului german este cea care are, până acum, indicatorii cei mai mari de audiență dintre toate cele șase momente publice consumate pe scena Ateneului Român la finele lunii februarie.

 

Limitele geneticii

Foto: Cătălin Chiriloi

Mihai Netea este cercetător la Universitatea Radboud din Nijmegen, profesor de biologie experimentală, specializat în studii genetice. Cu un titlu aparent provocator, „Istoria genetică a poporului român”, conferința profesorului de origine română a privilegiat expunerea științifică cu privire la o abordare genetică a (mai ales) populațiilor (nu a popoarelor și, cu atât mai puțin, a națiunilor!), marcând limitele de bun-simț pe care le are o asemenea abordare. „De unde ne tragem, noi, românii, din punct de vedere genetic?” a fost una dintre întrebările tranșante ale serii din expunerea lui Mihai Netea. Fără ca răspunsul să fie unul exhaustiv – el ține cont de datele de analiză disponibilă la acest moment -, ipoteza susținută de studiile de genetică la zi pe care o privilegiază dl. Netea ia în calcul următorii parametrii: a) 98% din homo sapiens și 2% din homo neanderthalensis; b) 25% din vânători-culegători paleolitici, 50% din agricultori neolitici și 25% din indo-europeni din epoca bronzului; c) probabil 80% din substratul traco-dacic și 20% din cuceritori romani. Datele prezentate cu privire la structura genetică a românilor și, în general, a europenilor sunt descriptive și nu au nicio relevanță sub raport ideologic, a sugerat în intervenția sa, Mihai Netea.

 

Modernitate – lumină, umbre și parafilii

Foto: Cătălin Chiriloi

Momentul susținut, mai întâi, de un expozeu individual al lui Horia-Roman Patapievici, mai apoi, de dialogul pe care acesta l-a avut cu Gabriel Liiceanu, a încheiat, realmente regal, cea de-a treia ediție a Conferințelor Humanitas de la Ateneul Român. „Vorbesc și în legătură cu tema acestei conferințe ca un modern tulburat”, tema conferinței susținute de H-R. Patapievici fiind aceea a „Superstițiilor modernității”. Structura argumentației folosite de conferențiar cu ocazia expunerii sale a fost marcată de următoarele repere tematice și (bio-bibliografice): a) o sinteză cu privire la o parte anume din opera lui Francis Bacon (autorul unei opere esențiale – și inaugurale – pentru definirea modernității – Novom Organon); b) o definiție a modernității „cât se poate de obiectivă și de indiscutabilă”; c) identificarea mecanismului prin care apare ceea ce Horia-Roman Patapievici numește „superstiție modernă; modernă – pentru că decurge din chiar definiția modernității”; d) câteva istorii – „comice, dacă nu ar avea consecințe dramatice” – referitoare la oameni din spațiul anglo-saxon „care vor ilustra parte din superstițiile moderne”. Pentru a defini modernitatea și pentru a nu stârni opoziție cu această definiție, a spus Horia-Roman Patapievici, „am să iau acele concepte, noțiuni prin care, în mod inevitabil, descriem orice realitate. Spre exemplu, realitatea socială este obligatoriu să fie descrisă prin binomul individ-colectivitate. Îmi vine să spun că toată teoria politică pleacă de la stabilirea unui raport între individ și colectivitate. Când colectivitatea este instituționalizată, o numim stat. Când nu este, o numim comunitate. Dar elementul de pluralitate a indivizilor care își dau o reprezentare care nu se reduce la suma lor – instituțiile sau statul – e cel față de care individul este ca un soi de element polar. Tradiția recunoaște acest raport, toate instituțiile recunosc acest raport, iar acest raport ne folosește ca să înțelegem lumea”. Modernitatea, a mai spus, Horia-Roman Patapievici, „a ales patru astfel de elemente polare pentru a descrie atât ceea ce ea aduce nou, cât și critica prin care s-a raportat la tradiție. Ce este genial la modernitate – și în privința aceasta, nu sunt tulburat deloc – e că aceste patru elemente, ele însele și raportul lor, au primit un răspuns în nașterea modernității care nu se reduce la elementele polare. E o invenție, o dihanie, ceva cu totul nou și remarcabil. Iată: iau raportul dintre individ și stat. Modernitatea inventează un raport între individ și stat care este ca un acord, ca un reglaj fin. Este ca atunci când cauți un post de radio – ai scala frecvențelor și ai elementul tău de calibrare. Și te duci cu individul tău pe scala asta de calibrare – și, deodată, «prinzi postul». Postul e prins cu o anumită toleranță. Te duci mai la stânga, apar problemele; te duci mai la dreapta, apar iarăși problemele. Undeva la mijloc, pe un anumit interval de frecvență, este acordul. Este «audiția bună». Între individ și stat în modernitate există un reglaj fin care îmi dă acordul de funcționare a oricărui sistem politic modern. Aici, acest reglaj fin, acest acord pe nume domnia legii sau stat de drept sau cheks and ballances sau separația puterilor în stat sau, ceva mai către noi, drepturile omului. Și atunci, ce înseamnă o dereglare? Înseamnă că fie individul prevalează asupra statului, fie statul prevalează asupra individului”. Despre derapaje ale modernității – unele dintre ele denumite, cu un eufemism deloc lipsit de inocență, „parafilii” – a fost vorba în partea a doua a expozeului lui Horia-Roman Patapievici. Cel care a promis că tema acestei conferințe nu poate fi epuizată în cele 90 de minute alocate ei (o conferință care a ținut, literalmente uneori, publicul cu sufletul la gură) și că se gândește foarte serios să o dezvolte într-o carte care să poarte chiar acest nume – „Superstițiile modernității”.

 

P.S.: Înregistrările video integrale ale tuturor celor șase conferințe din seria Conferințelor Humanitas de la Ateneu 2020 se găsesc pe internet – atât pe contul oficial de Facebook al Editurii Humanitas, cât și pe YouTube, pe canalul privesc.eu. În numai câteva zile de la consumarea acestor conferințe, numărul total al vizualizărilor înregistrărilor disponibile pe internet a depășit numărul de 150.000

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.