Apel la rațiune


Mircea Mihaies Foto Cartea romaneascaPrin temperament, educație, context biografic n-am nici înclinația și nici obiceiul de a vedea în scriitor altceva decât este: și anume, un individ care-și exercită o profesie — eventual o vocație. N-am nicio urmă de admirație pentru secta aleșilor ce se pretind luminători ori, după caz, salvatori ai neamului. Pentru mine, literatura este una dintre formele de exprimare a binelui, frumosului și adevărului. Că unii dintre artiști sunt mai dotați decât alții, că unii te farmecă, iar alții te plictisesc e o chestiune secundară. Important, din perspectiva mea probabil lipsită de umor, e să-ți faci datoria. Să nu trișezi. Să nu minți. Să nu creezi false iluzii. Să nu profiți cu nerușinare de pe urma poziției oricum privilegiate în societate pe care ți-o conferă statutul de creator.

Marele avantaj de a lucra în domeniul artelor e, cred eu, posibilitatea de a-ți organiza propria viață. De a trăi — așa cum spunea F. Scott Fitzgerald — într-un „timp împrumutat” pe care nu-l poate plăti nimeni și nimic. A-ți face propriul program de muncă, a nu intra în malaxorul orarului fix, a nu te „mecaniza” până la îndobitocire e un dar de care mulți beneficiari nu sunt conștienți. Dimpotrivă, mentalitatea comunist-socialistă a lui „mi se cuvine” e atât de răspândită încât riscă să-i transforme — dacă nu i-a transformat deja — pe unii tinerii creatori de un talent mai mult sau mai puțin cert, în infirmi sociali, în handicapați morali, în acrituri ce propagă valuri de resentiment și frustrare. În orice societate funcțională prevalează ideea meritocrației. Partea proastă, pentru destui pretendenți la glorie și lauri, e că meritele trebuie dovedite și recompensele cucerite, nu înșfăcate fraudulos.

Am mai scris despre șocanta — pentru mine — lipsă de solidaritate în cadrul tinerei generații de intelectuali din România. Oriunde te întorci, nu vezi și nu auzi decât același discurs al discreditării propriilor colegi, aceeași ranchiună, aceeași plăcere deșuchiată de a ponegri și — la rigoare — de a extermina. Aici nu mai e vorba de necesara concurență ori competiție — fie ea oricât de acerbă. E vorba de a elimina cu totul, de a-i face, cu orice preț, pe adversari să muște țărâna. Lumea culturală a ajuns să-și însușească, prin contaminare, practicile sinistre din mediul politic. Literatura și arta n-au însă nimic de-a face cu puterea. Ești atât de „puternic” cât îți îngăduie propriul talent și disponibilitatea de a munci. Restul e jalnică preluare a unor metehne care au adus societatea românească în halul de deteriorare actual.

Recentele — aparent haotice — atacuri împotriva Uniunii Scriitorilor au reușit, dincolo de o mobilizare fără precedent a frustrărilor, să ilustreze o celebră constatare a gânditorului social Albert Hirschman: „shared hatreds make for strange bed fellowships”, ceea ce s-ar traduce prin: „urile împărtășite conduc la uniuni amoroase ciudate”. Culmea e că, deși a aglutinat și niscaiva intelelectuali de dreapta, atacul la baionetă e o tipică operație prin care stânga — de la Troțki, Stalin, Lenin, Che Guevara și urmașii lor — s-a obișnuit să preia puterea. Amestecul baroc de ambiții, reglări de conturi, lăcomie și ură n-a putut ascunde chiar cu totul intențiile propriu-zise: acelea de a compensa prin dobândirea unor avantaje și funcții administrative deficitul de notorietate pe care acești juni belicoși cred că l-ar merita.

Și astfel ajungem la un alt punct important: cine mai citește literatură română contemporană? Dacă te poți amuza constatând că furia protestatară e invers proporțională cu numărul de cititori (și, din păcate, la acest capitol excelează poeții), zâmbetul îți cam piere la gândul că ne aflăm, de fapt, cu toții pe o corabie care se scufundă. Nu cred că scandalul — dominat de o gesticulație pe alocuri scabroasă, cu ridicări de fuste în cap, cu exhibări ale agresivității carnasiere   — a adus mai mulți cititori. Dimpotrivă, am auzit destui oameni care, dând din mână a lehamite, au renunțat să discearnă între „vinovați” și „inocenți”: „În fond, sunt o apă și-un pământ. Nici ăștia nu sunt mai buni decât ticăloșii de la televiziuni” — iată un diagnostic la care nu ne-am fi așteptat ca reacție la ceea ce se autodefinea drept o mișcare reformist-insurecțională.

Personal, cred că orice situație poate fi discutată, analizată și contestată. Un personaj care, culmea!, are și o funcție de conducere în cadrul Uniunea Scriitorilor, afirmă, netulburat de vreo instituție specializată în combaterea discriminării, despre organizația la care-și plătește cotizația, fraza stupefiantă: „zeci și sute de nevertebrate lucrează în marea termitieră USR-istă”. Mai mult, breasla scriitoricească ar fi un „circ de paiațe” și un „muzeu al ororilor”, subminată de o „tumoare” de origine doar „revoluționarilor” cunoscută. Văzând atâta revoltă și suferință, se ridică întrebarea logică: de ce, până la această oră, niciunul / niciuna nu și-au dat demisia? Dacă USR le rupugnă în asemenea hal, de ce nu-și fac propria organizație, cu un statut dăltuit în marmură, unde să-și exprime și promoveze creația superlativă, departe de „regurgitările” (citatul e din același loc) submediocrilor adunați în USR? A mai existat un experiment asemănător, numit ASPRO, încheiat prin rușinosul prosop aruncat de inițiatori — unul dintre ei făcând în ultima vreme o gimnastică cel puțin dizgrațioasă de a recupera timpul pierdut în vanitoase — și, vai, nereușite — exerciții de autoîmbălsămare.

Uniunea Scriitorilor din România e o breaslă scriitoricească — nimic mai mult, dar nici mai puțin. Criteriile de aderare sunt profesionale, și nu neapărat ierarhice. Prestigiul instituției e dat nu de suma individualităților care o compun, ci de valoarea inițiativelor, a proiectelor, a programelor generate de aceasta. Inclusiv de abilitatea managementului USR de a obține beneficii în favoarea membrilor cotizanți. Cine visează la o Uniune a Scriitorilor epurată de autori „neconvenabili” nu e decât exponentul unei viziuni reducționiste, autoritariste, penibil-elitiste. Într-un cuvânt, nazist-comuniste. Faptul că mulți dintre posesorii de trâmbițe vocale sunt stângiști impenitenți (dar lacomi să profite de benefiicile ce-și au sursa în truda „dreptacilor”) nu face decât să indice profunda criză de identitate în care se află. O terapie recomandabilă ar fi să coboare de pe bloguri și să stea mai mult prin sălile de lectură.

Nu sunt un inamic al polemicii, al dezbaterii de idei, fie și în forme contondente. Le-am practicat eu însumi „pe scară largă”. Dar cred că evenimentele din ultimele luni au depășit orice limită a rațiunii și bunului simț. A privi pasiv, la nesfârșit, cum un grupuscul care excelează doar la capitolul interjecțiilor isteroide confiscă prim-planul vieții literare ar fiun semn de lașitate și prostie. Cred că Uniunea Scriitorilor e o instituție valoroasă, utilă și necesară — ca orice organizație onestă, cu un statut limpede asumat de membrii săi. Or, când indivizi dinafara breslei au insomnii că Uniunea nu e desființată reprezintă deja o formă de nerușinare ce nu trebuie să treacă fără a fi taxată. Iată, eforturile Asociației Editorilor din România — o breaslă tot atât de legitimă ca Uniunea Scriitorilor — au fost încununate de un succes demn de toată lauda: reducerea TVA-ul la carte, de la nouă la cinci la sută. Mă aștept ca mințile înfierbântate să-și pună tunurile pe AER, pe motiv că cei șase la sută (patru oferiți de guvern, plus doi pe care nu-i mai dă USR) sunt bani furați de la bugetul de stat. Vă dați seama în ce țară trăim?!

Articol publicat şi în revista România Literară.

 

 

 

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.