Andrei Herczeg: “Îmi place să împărtăşesc bucuria”

Andrei Herczeg este un susţinător al artei şi culturii, sprijinind constant şi consistent această zonă. Este colecţionar de artă. Este proprietarul poate celei mai originale case din Timişoara, “Casa H”, admirată, premiată, devenită subiect de film şi, în plus, deschisă artiştilor, scriitorilor, dar şi prietenilor lor. “Joie de vivre” este sintagma care i-ar defini cel mai bine modul de viaţă. O bucurie pe care, spune, îi place să o şi împărtăşească.

Am vorbit cu Andrei Herczeg (Andy, pentru prieteni) despre Festivalul de Jazz de la Gărâna, despre expoziţia de sculptură pe care a deschis-o acolo, despre taberele de sculptură şi pictură pe care le organizează de ani de zile, despre colecţia sa de artă, despre celebra “Casă H”, care i-a schimbat viaţa, despre mâncare şi vinuri, despre bucuria de a trăi.

 

“Marius Giura a creat la Gărâna unul dintre cele mai bune festivaluri de jazz din Europa”

Domnule Andrei Herczeg, tocmai v-aţi întors de la Festivalul de jazz de la Gărâna, unul dintre evenimentele culturale pe care le susţineţi financiar. Cum a început colaborarea aceasta?

În 2005, când mi-am făcut casa de vacanță de la Gărâna, am luat contact cu fenomenul care se întâmpla atunci “La Răscruce”, când strada s-a blocat la un moment dat din cauza numărului de iubitori de jazz. Până atunci nu am știut de existența acestui festival. În anul următor, în 2006, festivalul s-a mutat deja în Poiana Lupului. La ediţia aceea am participat şi eu, deja gărânean, și, pentru că mi-a plăcut, în anul următor am revenit. Cum pe Marius Giura (iniţiatorul şi organizatorul Festivalului de jazz de la Gărâna – n.a.), care este cu doi ani mai mare decât mine şi care, şi el, a terminat Liceul “Loga”, ca mine, îl ştiam de mai multă vreme, am devenit un mic sponsor. Marius a creat un eveniment spectaculos, unic în ţară, o comunitate vibrantă de iubitori de jazz şi, în mod cert, unul dintre cele mai bune festivaluri de jazz din Europa.

 

“Gărâna se naşte o lume magică în care umanul întâlneşte arta de cel mai rafinat nivel”

Tot la Gărâna aveţi, de nişte ani, o expoziţie permanentă de sculptură, în faţa casei. Ale cui sunt lucrările şi de ce le-aţi dus acolo?

Casa din Timişoara mi-am construit-o cu Radu Mihăilescu, un arhitect foarte bun care, printre altele, la Timişoara a proiectat şi Iulius Mall. De la el am învăţat ce înseamnă arhitectura, care este o artă de mare clasă. O casă se cere decorată cu alte opere de artă ale unor sculptori, pictori, graficieni, ceramişti. Din colaborarea cu el s-a născut ideea de a face o tabără de artă. Soţia arhitectului, Doina Mihăilescu, a fost şefa Catedrei de Restaurare de la Facultate de Arte, un artist orientat către pictura religioasă, aşa că prima idee a fost să fac o mică tabără de artă la mine acasă, cu studenți sau cu echipe de tineri artişti aduse de ea. Nu am reușit la acel moment, dar în 2010 am adunat o echipă de șase sculptori și am reușit să fac o tabără. Nu singur, pentru că e un proiect destul de costisitor, ci cu încă doi prieteni: Lucian Perescu și Vali Mihăescu. Am organizat o tabără de sculptură la Gărâna, sculptură în andezit, o rocă foarte dură, din care ies lucrări monumentale care, în medie, aveau vreo două tone. Am adus trei sculptori din România – Ştefan Călărășanu, care mi-a fost un foarte bun prieten, Max Dumitraş şi Gheorghe Zărnescu – și trei străini, un japonez care locuiește în Carrara, Yoshin  Ogata, un român plecat în Franța, Nicolae Fleissig, și un egiptean, Nagi Fareed. Tabăra a fost un mare succes și, totodată, o mare provocare. A fost o experienţă care mi-a dat curajul apoi să fac alte tabere de artă.

Înainte de asta, în 2009, fusesem invitat de Lucian Perescu la o tabără de prelucrare a lemnului exotic la Castelul Huniade, din centrul Timișoarei. Lucian a adus şi câteva trunchiuri mari de stejar din care s-au făcut niște lucrări monumentale. O parte din ele s-au distrus, o parte au rămas acolo, lângă o sculptură a lui Peter Jecza.

Apoi, timp de mai mulţi ani, am organizat tabere de sculptură, tot monumentală, în  2012, 2013, 2015, 2016, dar am început să adun prea multe lucrări, încât nu știam unde să le mai pun. În 2012, am vrut să pun o lucrare în cadrul Centrului de la Bastion, în partea dreaptă, care era gestionată de Primărie. Galeria Petcana îmi propusese să expunem temporar lucrarea chiar în fața galeriei. A fost o cerere trimisă Primăriei, la care nu am primit răspuns nici până azi. La scurt timp, însă, în zona aceea a fost expusă o mașină. Deci locul era foarte bun pentru expunere, dar nu pentru sculpturi…

Ajung la ce m-aţi întrebat: cum în urma acestor tabere au rămas foarte multe sculpturi, am dus câteva la Gărâna. Fiind foarte mari, în curtea casei nu am putut să pun mai mult de trei. M-a surprins însă că lumea care se caza în localitate se oprea să le admire, unii îmi cereau voie să intre, să le vadă mai de aproape, să le fotografieze. Şi atunci mi-am zis, că, dacă tot am atâtea sculpturi, să le pun la stradă, să se bucure lumea de ele. Şi am pus opt şi la stradă. Văd o imegine care se tot repetă: copiii aleargă către  ele, se caţără pe ele, mamele ating sculptura, o mângâie, iar taţii fotografiază scena. Cred că am făcut un lucru foarte frumos pentru comunitate. Totuşi, amplasarea la stradă a acestor sculpturi a împărțit atunci satul în două. Fusese un fitil aprins de un localnic care a spus că distrug identitatea satului de coloniști pemi. O prostie imensă! Ele sunt de fapt o completare culturală a locului. Acum s-au mai liniştit apele. Aşa că, de curând, m-au întrebat câţiva localnici dacă nu mai am niște sculpturi să le pun şi în fața caselor lor.

 

Înţeleg că organizaţi alte două tabere, în curând.

Taberele din anii trecuţi au fost foarte mari. Am continuat colaborarea cu Facultatea de Arte şi, în parteneriat, am organizat niște tabere de sculptură. Au invitat studenţi din Serbia, Slovacia, Ungaria, Republica Moldova şi, desigur, de la Universitățile din Timișoara, Cluj, Iași, București. Pentru  că se tot adunau lucrări de mari dimensiuni și, dacă nu faci un parc de sculptură, nu prea ai ce să faci cu ele, deși sunt piese foarte frumoase. În 2017 am oprit taberele de sculptură în andezit, deşi aceasta devenise pasiunea mea maximă, dar facem tabere de sculptură de mai mici dimensiuni.

Apoi, din 2011, am început să organizez în casa mea de la Gărăna tabere de pictură. Dacă tabăra de sculptură am început-o cu Ștefan Călărășanu, tabăra de pictură am început-o cu Cristian Sida, care a selectat niște pictori din Timișoara, din țară și din afară, în special din zona franceză, că el este francofil. Soţia mea, Delia, și cu mine eram gazdele, noi găteam, ei pictau. E un fel de concediu extraordinar de frumos, pentru că interacționăm cu niște oameni care văd altfel lucrurile decât noi. Noi, ca oameni de afaceri, suntem foarte ancorați în realitate, foarte pragmatici, dar acolo efectiv uităm de partea aceasta. La Gărâna se naşte o lume magică în care umanul întâlneşte arta de cel mai rafinat nivel.

Săptămâna viitoare, începem o altă tabără de pictură. Iar pentru tabăra de sculptură, am adus și niște artişţi tineri care vor face sculptură mică, de 30-40 de kilograme, pentru ca lucrările să poată să fie expuse în casă.

“Chiar dacă am o colecție destul de mare, scopul meu nu a fost să adun niște obiecte de valoare”

Sunteți unul dintre cei mai cunoscuţi colecționari de artă contemporană, cel puţin din partea asta de țară, dar cred că și din România. Când şi cum s-a născut pasiunea acesta?

La Periam, unde am trăit o parte din copilărie, m-a prins întâi pasiunea pentru istorie. Aşa se face că am ajutat mult cercetarea în domeniul istoriei locale. În Periam era un farmacist, domnul Schiffman, care făcuse facultatea la Viena, era foarte pasionat de istorie. Umbla cu bicicleta şi aduna cam tot ce găsea pe malul Mureșului: cărămizi romane cu Legiunea a XIII-a Gemina, monede, un vârf de lance de vreo 3.000 de ani şi foarte multe alte obiecte. El m-a prins în mraja asta a istoriei.

Pasiunea de mai târziu pentru artă mi se trage din școală. De la profesorii de desen. La Timișoara, la şcoala generală, am avut un profesor foarte bun de desen care ne-a învățat şi puţin teoria artei.

Primul tablou pe care l-am achiziţionat a fost pe la zece ani. A fost o lucrare a unui verișor de-al meu de la Oradea, elev la un liceu de arte, mai mare ca mine cu nouă ani, care picta în stil suprarealist, foarte la modă atunci. Tabloul a ajuns la mine în urma unui troc.

După aceea, la Mailat (localitate în judeţul Arad –  n.a.), unde sunt născut și unde mergeam în vacanță, au fost organizate, începând cu 1970, Zilele culturale maghiare – erau  alaiuri de porturi populare, călărie, o seară culturală organizată la Căminul cultural. În timpul unei sărbători au venit artiști din Arad, cu o expoziție de artă. Atunci am primit un tablou de Pavel Alaszu care e primul meu tablou de artă contemporană. Îl am şi acum. De altfel, am păstrat cam tot ce am primit.

Apoi, la liceu la Timişoara fiind, am intrat în contact cu artiști locali, când mergeam la Galeria de artă, actuala Helios, unde expuneau ei. Nu cumpăram, că atunci erau foarte scumpe pentru mine. Am început să cumpăr mai târziu.

Nu m-am considerat, însă, niciodată un colecționar. Chiar dacă am o colecție destul de mare, scopul meu nu a fost să adun niște obiecte de valoare. Pe majoritatea nici nu mai știu cu cât le-am cumpărat.

“Așa trăiesc, înconjurat de lucrări de artă”

În general, cum selectați ceea ce cumpăraţi? În urma unor vizite la expoziţii, în ateliere de artişti, la bienale de artă?

Majoritatea, prin fler, de aceea nici nu m-am considerat colecționar, pentru că am luat doar ceea ce-mi place. Or, cred că a fi colecționar înseamnă să investeşti într-o piesă căreia apoi îi crești valoarea, i-o multiplici. Eu nu am început așa şi nici acum nu privesc lucrurile în felul acesta, deşi am lucrări ale unor mari sculptori ai României. Îi amintesc, de exemplu, pe Ștefan Călărășanu, pe  Aurel Vlad, Mircea Roman, Ioan Nemțoi. Apoi, lucrari ale artiştilor plastici Silviu Oravitzan şi Cristian Sida. Intrând în această lume, mi-am dat seama că există niște bule în care trăiesc artiştii. Și atunci, intrând în lumea lor, cunoști un artist tot de talia aceea. Când stai la masă cu ei, la un pahar de vin, și povestești despre artă şi viaţă, afli şi despre lucrările altor artişti, din cercul lor. Apoi am fost în mai multe muzee din străinătate.

 

Câte lucrări de artă aveţi? Am auzit colecționari de artă povestind în interviuri că au o evidenţă strictă a lucrărilor, ştiu câte au acasă, câte au închiriate pentru a fi expuse în muzee sau alte colecţii.

Acum le organizez şi eu, am făcut deja un sistem de rasteluri pentru picturi. Pentru mine, însă, nu numărul lor este important. Eu așa trăiesc, înconjurat de lucrări de artă – și acasă, și la firmă, şi la Gărâna. Am făcut expoziţii temporare după fiecare tabără de sculptură monumentală. Pe vremuri le expuneam la Muzeul de Artă, după aceea la Muzeul de storie, am avut şi la Bastion, la Galeria Petcana am făcut și două expoziții de pictură şi sculptură din Colecția Herczeg. Am mai organizat expoziţii de artă şi la Budapesta, Eger, Iaşi. E o colecție foarte frumoasă, coerentă, de artă contemporană, dar nu știu numărul lucrărilor, nici nu cred că ar conta. Contează doar calitatea lor. Mai multe piese din colecția mea au circulat şi în muzee din  străinătate, şi în România în mai multe muzee şi galerii: București, Iași, Târgu-Mureş, Suceava, Cluj, Sfântu Gheorghe,  Mogoșoaia, Constanța. Pe Dacian Andoni, de pildă, l-am “plimbat” prin multe locuri din ţară. Pe Dana Constantin, la fel.

E o bucurie atunci când mă uit în catalogul personal în care mi-am adunat lucrările – unde îmi notez autorul, anul, tehnica și mărimea și așa mai departe – şi realizez că sunt lucrări foarte bune.

 

Aveți și artiști preferați, de la care ați cumpărat mai multe lucrări?

Da, sigur. Un exemplu e Ioan Nemţoi, un geniu al sculpturii în sticlă. Un altul este Silviu Oravitzan, printre puținii artiști contemporani care are săli muzeale dedicate lui. Apoi Cristian Sida, Gheorghe Fikl, Doina Mihăilescu, Robert Köteles, Laurian Popa, Aurel Vlad, Mircea Roman, Bogdan Rață, un mare artist. Mai am în colecţie şi mulți artiști mai tineri: Toma Libotyan, Ambrus  Nimbert, Dan Vişovan. În colecția mea sunt peste 100 de artiști, iar de la unii am, într-adevăr, mai multe lucrări.

Ideea mea este să fac în timp expoziții dedicate unui artist, să invit artistul, eu să vin cu un pahar cu vin, cu o gustare, prietenii să viziteze expoziția și să ne adunăm apoi la o masă, să introduc artistul în sfera asta de circuit social, să se bucure şi alţii de operele lui, de ceea ce spune artistul. Ei văd cu totul altfel lumea decât o vedem noi. Asta mă fascinează la ei, la artişti.

“Domnule Herczeg, nu aveţi cumva impresia că trăiţi într-o sculptură?”

Casa dumneavoastră din Timişoara, celebra Casă H, unde sunt expuse cele mai multe obiecte din colecție, este ea însăși o operă de artă. Cum v-a venit ideea de a o construi?

Era în anii ’90. Ca orice familie tânără, doream să ne facem o casă. Eu, din păcate, am avut un accident de mașină în 1993 – aveam 33 de ani, atunci – şi îmi rupsesem gâtul. Am stat la pat jumătate de an, după care a trebuit să învăț din nou să merg, astfel că am reintrat în circuitul social după vreo doi-trei ani. Timpul acesta de recuperare s-a suprapus cu construcția casei noastre. Îl cunoscusem pe arhitectul Radu Mihăilescu și mi-am spus că o voi face cu el, pentru că el vedea total diferit lucrurile decât ce aveam eu în minte. Eu locuisem în Periam, un sat populat zeci de ani de etnici germani, în care am stat într-o casă din aceea tipică stilului şvăbesc, imensă, cu o gospodărie foarte mare. Crescut în stilul acela gospodăresc german – şi ca disciplină tot în stilul german m-am format: nu îmi place să mint, nu îmi place să întârzii, să amân –, pentru mine, acela era stilul de casă pe care l-am vrut şi la Timişoara. Când l-am cunoscut pe Radu, mi-am dat seama că o casă poate fi cu totul altceva. Că o casă poate să fie o lucrare de artă extraordinară. Construcția casei a durat aproape trei ani de zile. Am făcut-o în regie proprie. Eu fiind după accident, a fost însă foarte greu. Se spune că este croită pe mine, pentru că în casă există o rampă care atunci m-a ajutat să merg mai uşor.

 

O casă în care v-aţi vindecat. Poate avea o casă în sine valoare terapeutică?

În cazul meu, sigur. Mi-am revenit o dată cu finalizarea casei. Am scăpat de cârjă când a trebuit să urc peste placa de la parter, ca să văd dacă e bine pus fierul. Apoi, pe măsură ce creștea casa, mi-am revenit şi eu cu sănătatea. Mergeam zilnic acolo, patru-cinci ore. Poate și implicarea mea emoțională în construcția casei a dus la perfecțiunea execuției. Casa a ieșit un obiect de artă. Dar eu, repet, în acei trei ani mi-am dat seama că arhitectura este o mare artă. De altfel, a început să fie foarte vizitată. Dacă Radu Mihăilescu a făcut proiectul și a asistat la ridicarea ei, colegul lui,  Șerban Sturdza, a început să-i facă lobby după un timp, atât în Timișoara, cât și la București. Au plimbat prin casă mulți critici de arhitectură, inclusiv de la reviste de arhitectură din Paris.

Casa H a fost premiată la expoziţii naţionale şi internaţionale, a devenit subiect de film…

Da, a primit o serie de premii și în țară, şi în străinătate, la Bienala de la Veneția. La Bienala de Artă de la Bucureşti am primit, în anul 2000, Premiul pentru cea mai bună lucrare de arhitectură. Apoi a fost mediatizată în foarte multe reviste, cred că şi azi este subiect în programa Facultăţilor de Arhitectură din Timişoara şi Bucureşti. Mulţi din ţară mă cunosc ca fiind “cel cu casa”.

Casa H este, într-adevăr, o reuşită. Josif Kiraly, fotograf de arhitectură, la vremea aceea cel mai renumit, mi-a spus, după ce a terminat vizitarea casei: “Domnule Herczeg, nu aveţi cumva impresia că trăiţi într-o sculptură?” Ulterior am primit întrebarea asemănătoare de la alte două persoane. Şi, într-adevăr, casa goală este spectaculoasă. Ea are un parcurs.

Când am terminat casa, îmi epuizasem toate resursele financiare şi, pentru că îmi revenisem fizic cât de cât, m-am dedicat afacerii. Aşa că pentru mine finalizarea ei a fost o reîntoarcere la viaţa socială şi economică. A fost un fel de pecete care mi-a determinat parcursul pe mai departe. În cei trei ani de zile am început să văd lucrurile total diferit decât înainte.

 

“Casa H mi-a schimbat viaţa”
Aţi rămas prieten – o prietenie care a depăşit deja 30 de ani – cu arhitectul Radu Mihăilescu…

Da, din 1994.

 

… V-aţi întrebat vreodată ce a fost mai întâi, o relaţie interumană în baza căreia s-a ridicat această bijuterie arhitecturală sau această casă a consolidat ceea ce începuse ca o relaţie de colaborare, ca o amiciţie?

În 1994, când încă umblam doar sprijinit de doi oameni, aveam o firmă de construcţii cu alţi doi parteneri. Am câştigat o lucrare care viza amenajarea unei terase la Fabrica de bere, din Timişoara. Întâi am amenajat terasa, apoi barul, iar ulterior restaurantul – acum nu mai seamănă deloc cu ce a fost atunci. La vremea respectivă, amenajarea a fost un mare succes. În 1996 a fost expusă la Pavilionul României de la Veneţia. Acolo, pe şantier l-am cunoscut pe Radu Mihăilescu. Având firmă de construcţii, cunoscusem mulţi arhitecţi, dar el mi-a plăcut foarte mult pentru că vedea detaliile cu totul diferit faţă de ceilalţi. El m-a ajutat să înţeleg sensul detaliilor. Când fac case, foarte mulţi fac o structură pe care o decorează. La Radu, şi structura devine finalitate. Aşa că în timp ne-am apropiat. Amiciţia s-a transformat uşor-uşor în prietenie şi aşa i-am încredintat construcţia casei. Când am terminat-o, mi-a schimbat viaţa, cum am spus.

“Îmi place să împărtăşesc şi experienţa locuirii”

Casa H este, de ani de zile, deschisă artiştilor, scriitorilor. Cum au devenit obişnuinţă întâlnirile acestea?

A fost de la început un şantier deschis, pentru că la Radu veneau colegi de-ai lui, în primul rând Şerban Sturdza, care preda la Facultatea de Arhitectură din Timişoara, şi el aducea grupe de studenţi. La un grup de studenţi care absolviseră în 1999 sau 2000 le-a spus: “Acum, ca un premiu pentru faptul că aţi luat atestatul în arhitectură, vă invit să vizitaţi Casa Herczeg”. A ridicat foarte mult ştacheta casei, după care au venit arhitecţi din Cluj, din Bucureşti, iar lumea arhitecţilor are conexiuni cu artiştii, cu intelectualii, cu scriitorii.

În momentul în care termini o casă, trebuie să pui artă în ea. Am încercat să recuperez mobilier care îmi plăcea foarte mult, dar casa aceasta l-a “omorât”. E atât de puternică, încât, când introduc în casă o piesă, de mobilier, de artă chiar care nu are vigoare, este “omorât” de casă imediat.

După ce a fost ridicată, casa a fost goală vreo patru ani. Aveam construit dintr-un blat de uşă de exterior o masă mare în living, în jurul ei nişte scaune cumpărate de la Metro, mai de design, dar modeste, cărţi agăţate pe rafturi, patul zidit. Nu am avut covoare, nici perdele.

Casa este deschisă, are nişte vitrine uriaşe, uneori nu îţi dai seama dacă eşti înăuntru sau afară şi atunci nu simţim că lumea care ne trece pragul ne încalcă intimitatea, nu am avut niciodată sentimental acesta. În plus, sunt foarte deschis, îmi place să împărtăşesc o bucurie. La fel cum împărtăşesc un pahar de vin, îmi place să împărtăşesc şi experienţa locuirii.

“Să bei singur un vin nu are rost”

Sunteţi şi un bucătar foarte talentat. Aşa spun invitaţi de-ai dumneavoastră cu care am vorbit.

E un hobby. Se simte tradiţia familiei mele din Mailat. Bunica mea gătea extraordinar de bine, mama mea, la fel. Soţia mea, Delia, a preluat spiritul familiei, şi ea găteşte cele mai multe dintre preparate. Eu mă ocup de partea cărnurilor. Venind de la Mailat, ştiu ce presupune tăiatul porcului, cunosc cum se gătesc diferite cărnuri şi atunci ştiu să aleg materia primă, alta decât cea care se găseşte în supermarketuri. Când gătim, folosim condimente foarte puţine, dar naturale. Cu un vin bun nu poţi mânca orice.

 

“Pentru mine, a face vin înseamnă artă”, spuneţi. Există o analogie?

La fel ca în cazul artiştilor, am cunoscut şi enologi, proprietari de crame, precum şi proprietari de enoteci. Şi din România, şi din Ungaria, şi din Austria, Franţa, Spania, Italia, chiar şi din Olanda, o ţară mica, fără vii, care însă are enoteci cu o selecţie extraordinară de vinuri mai ales spaniole şi franţuzeşti, la fel din Norvegia, unde am rămas uimit de selecţia şi calitatea vinurilor. Am ajuns foarte apropiat de câţiva enologi si proprietari de crame mai ales din România şi Ungaria.

Aşa mi-am dat seama că ceea ce numim majoritatea dintre noi vin e diferit de ceea ce se găseşte în enoteci. Cu enologii aceştia, proprietari de crame, am avut foarte multe degustări. Guşti mai întâi vinul din anii recenţi, din mai multe soiuri, păstrat în butoaie, apoi începi să-l guşti după maturarea în sticlă şi vezi diferenţa între un vin de trei ani, unul de cinci ani, de şapte ani şi aşa mai departe.  De pildă, la unele vinuri se poate ca, în primii cinci ani să nu ofere plăcere, să fie aspre, astringente, neplăcute. După cinci ani se îmblânzesc, revine viaţa în ele. Omul care l-a fabricat ştie ce face, ştie cât să-l ţină în butoi, cum amestecă soiurile, cât de bine s-a copt un soi sau altul.

Am şi o cramă acasă, cu vinuri învechite. Am ajuns la vinuri de 20 de ani. Majoritatea, însă, coboară până pe la 15 ani, sunt extraordinare. Pe măsură ce au trecut anii, am ajuns să cumpăr vinuri tot mai bune, care au evoluat senzaţional. M-am dedicat unor degustări pe verticală, ceea ce înseamnă să guşti acelaşi vin, dar din ani diferiţi. Sunt ani în care un vin nu se face, pentru că sunt ani proşti, e ploios, îngheaţă, în alţii se supracoace, dar în anii buni, care sunt majoritari, este extraordinară evoluţia vinului. Simţi aceeaşi bază, dar total diferit. Dar să bei singur un vin nu are rost. Trebuie să te bucuri.

 

Şi la enotecă aveţi vinuri vechi?

Pentru enotecă cumpăr cantităţi mai mari de vin din anul în care îmi place mult, iar apoi îl las să stea câţiva ani. Se pot face degustări de vin pe verticală din trei-patru ani sau degustări pe orizontală din acelaşi soi de strugure, produs de diferite crame, în acelaşi an.

„Ajutând oameni din mediul cultural, deschid puţin lumea asta, în care te poţi bucura”

Sunteţi un susţinător al artei şi culturii mai cu seamă locale, ajutând constant şi consistent această zonă. Aţi organizat simpoziane, expoziţii, aţi editat zeci de cărţi şi albume de artă şi de istorie, susţineţi un festival de jazz şi două tabere de sculptură. De ce o faceţi?

Cum aţi spus, casa mea e deschisă. Eu gătesc anumite feluri de mâncare, la grătar, soţia mea, Delia, altele, eu aleg vinurile şi ne adunăm în jurul mesei 10-12 oameni şi povestim nu doar despre artă, cărţi, ci şi despre mâncare, despre vin. Sunt foarte mulţi intelectuali fascinaţi de gătit. Domnul Gabriel Liiceanu, de pildă, este un mare fan al gătitului. Horia Patapievici, la fel.

Revenind la întrebarea dumneavoastră: de ce o fac? Ajutând oameni din mediul cultural, deschid puţin lumea asta în care am fost şi eu, la rândul meu, introdus, în care te poţi bucura, poţi să ieşi din griul cotidian. Şi arta este ca vinul sau invers: nu te poţi bucura de unul singur de artă, de vin, bucuria trebuie împărtăşită.

Mai bine ajut proiecte culturale mici decât unele de anvergură. Am fost invitat să susţin diferite  festivaluri, dar eu nu mă pot compara cu o bancă sau cu o companie foarte mare. Dar pentru ceea ce fac nu cer să-mi promoveze nici măcar numele firmei. O fac pentru că îmi place să împărtăşesc bucuria.

 

Recomandări de lectură: 

• Silviu Oravitzan: „Eram deja prezent în religia mea, când nu eram încă aici”
• Marius Giura, directorul Festivalului de Jazz de la Gărâna: „În aceşti aproape 20 de ani, am reuşit să fiu la un numitor comun cu publicul”
• „Harta secretă” a Timişoarei, explorată de Adriana Babeţi

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---