O seară de pus în clasorul amintirilor de neuitat

Veronica Kirchner, Ildiko Gabos si Şerban Foarţă. Foto. Arhivă personală Veronica Kirchner

O seară de pus în clasorul amintirilor de neuitat. Cu minunatul și dragul meu prieten Şerban Foarţă, ieri seară, undeva la etajul 9 în Timișoara. De la el am cel mai frumos nume: Veraiconica.

Pentru mine, și nu numai, este unul dintre cei mai mari poeți români.

Unul dintre poemele mele preferate:

Spune-mi, servitoare bătrână…

Unde (ne) mor servitorii, valeţii,

cameristele cu care domnii s-au

intersectat în treacăt sau

de-a mult mai lungul vieţii?

Unde s-a dus, bunăoară,

scoţianul lui Kant (care,-n clinci,

îl ţinea să se scoale, zilnic, la 5), –

să agonizeze şi moară?

Unde, căruntă ca un mesteacăn,

dădaca lui Puşkin,

după ce-i crescuseră pruncului dinţişorii şi muşchii,-n

blagorodnicul leagăn?

Unde, valetul de-o viaţă al Dlui de Talleyrand,

Bastide, cel leal ca un conetabil de Franţa,

dezaprobând mezalianţa

prinţului cu Mme Grand?

Sau, arestuit până seara

ca să nu bată,-n târg, toba, – don Ciccio

cel pentru care nu va fi fost nicio

scuză a corciului Gheparzilor cu alde Sedàra?

Unde mor, unde mor credincioşii

ilustrelor case,

fanaticii feţelor simandicoase

şi-ai taloanelor roşii?

Ce face-se, oare, cu-atâta credinţă ciudată

când scris e ca totul să cadă-ntr-o rână;

„Spune-mi, servitoare bătrână, bătrână,

ce era odată ca niciodată?”

 Text publicat şi pe pagina de Facebook a autoarei.