100 de ani de la Revoluție. Noua elită KGB-istă face politica externă

Politica externă este arta de a-ți păstra prietenii vechi și a-ți face unii noi. Mai ales printre vecini. Rusia face exact contrariul.

 

Înaintea Primului Război Mondial, Rusia era în plin proces de transformare. Începuse industrializarea, după un plan coerent, care avea în centru dezvoltarea infrastructurii prin extinderea rețelei de cale ferată. Proiectul s-a bazat pe masive investiții străine, o politică fiscală riguroasă și o valută puternică, rubla aur. Rusia era a cincea economie a lumii, cel mai mare exportator de petrol și de cereale. După abolirea iobăgiei, în 1861, agricultura Rusiei, ocupând 80% din populație, era în plină expansiune. Din țara care fixa prețul grâului pe piețele internaționale, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu două crize dramatice, foametea de la începutul anilor ’20, de pe Volga, și cea din anii ’30, din Ucraina, ultima fiind rezultatul unor decizii criminale luate de Stalin, care au provocat milioane de victime. Din cel mai mare exportator, în anii ’50, în timpul lui Nikita Hrușciov, URSS a devenit un mare importator de cereale. Situație care s-a perpetuat în deceniile următoare și pe fondul unor recolte dezastruoase.

La 100 de ani de la revoluția din 1917, economia Rusiei este puțin diversificată, fiind bazată pe exploatarea resurselor energetice, model economic promovat de Vladimir Putin și favorizat vreme de un deceniu de creșterea prețului mondial la hidrocarburi. Proiectele de diversificare și retehnologizare au eșuat. Criza economică, dar mai ales scăderea prețului mondial la petrol au lovit serios Rusia.

Poate cel mai spectaculos regres este înregistrat în politica externă. De-a lungul secolelor, liderii Rusiei și ai URSS s-au temut că țara lor ar putea fi izolată pe scena internațională, motiv pentru care au inițiat acțiuni diplomatice complexe, menite să blocheze orice tentative de coalizare a marilor puteri occidentale împotriva ei. Niciodată în istorie, Rusia nu s-a aflat într-o situație precum cea de astăzi, când e izolată și supusă sancțiunilor.

Politica externă este arta de a-ți păstra prietenii vechi și a-ți face unii noi. Mai ales printre vecini. Rusia face exact contrariul. Să-i faci pe alții să se teamă de tine nu e o carte câștigătoare în politica internațională a secolului al XXI-lea. Astăzi nu te mai bazezi pe forța militară, ci pe soft power, ceea ce Kremlinul pare să nu fi înțeles. Rusia are conflicte deschise sau tensiuni latente cu majoritatea vecinilor: război cu Ucraina, relații proaste cu Georgia și Republica Moldova, amenință mereu țările baltice, suspiciunea domnește în relațiile cu Kazahstan, mimează o apropiere de China, pe care însă știe că nu se poate baza. Până și cu liderul de la Minsk, Lukașenko, Putin și-a stricat relațiile, iar Belarus a început să semnalizeze spre Occident, în ultimele luni. Relațiile cu SUA sunt compromise pe termen lung, interferențele Rusiei în alegerile prezidențiale americane sădind o neîncredere ce amintește de vremurile Războiului Rece.

Cum s-a ajuns aici? Explicația ține de transformarea structurilor de putere de la Kremlin. Elitele de politică externă și securitate (diplomați, experți, analiști, ziariști, universitari) au fost înlocuite de agenți ai serviciilor secrete.

Încă din epoca Hrușciov, zona de politică externă a fost refugiul oamenilor educați, cosmopoliți, cu vederi mai liberale. În jargon rusesc, a intrat apoi și în nomenclatorul de meserii, experții în relații internaționale sunt numiți mejdunarodniki. În cadrul acestei categorii, sunt subgrupuri: ekonomist-mejdunarodnik (expert în economie mondială), jurist-mejdunarodnik (expert în drept internațional), jurnalist-mejdunarodnik (ziarist specializat în politică internațională) etc. Deja în anii ’70, mejdunarodniki formau coloana vertebrală a ramurii liberale din PCUS. Gruparea era constituită din tineri aparținând clanurilor din elita sovietică, educați în instituții speciale, sub atenta supraveghere a PCUS și KGB. Astfel de instituții erau MGIMO (Institutul de Relații Internaționale, de pe lângă Ministerul sovietic de Externe), ISAA – MGU (Institutul Țărilor din Asia și Africa, Universitatea din Moscova) etc. Ele erau extrem de prestigioase și au produs generații de mejdunarodniki.

Cei mai mulți absolvenți ai MGIMO au aglomerat culoarele MAE și diverselor „departamente internaționale” de prin instituțiile sovietice. Cei mai talentați ajungeau la Comitetul Central al PCUS, unde se luau de fapt deciziile de politică externă, în mod special la Departamentul de Relații cu țările socialiste și partidele comuniste. Acesta era condus între 1957-1967 de Iuri Andropov, activist de partid de profesie, fost ambasador la Budapesta, în timpul Revoluției din Ungaria, ulterior președinte al KGB (1967-1982) și secretar general al PCUS (1982-1984). Andropov a rămas în memoria instituțională sovietică drept un protector al exper-ților în relații internaționale. Mejdunarodniki aveau voie să întrețină contacte cu Occidentul, aveau acces la cărți în limbi străine, la filme vestice, studiau științele sociale care se predau în alte țări (economie, antropologie, istorie, sociologie). Erau tineri educați cu mult peste media din Uniunea Sovietică, ascultau muzică străină, arătau bine, se îmbrăcau după moda occidentală, ar fi reprezentat alternativa la o conducere sovietică gerontocratică. Ei doreau să îmbunătățească relațiile cu Occidentul, să schimbe traiectoria URSS, doreau reforme, investiții occidentale. Cei mai proeminenți dintre acești mejdunarodniki vor face parte din echipa reformatoare a lui Mihail Gorbaciov.

Ajuns la conducerea KGB, Andropov a lansat în anii ’70, în mod paradoxal, un amplu program de formare a unei noi elite de intelligence, cu vederi total diferite de cele ale mejdunarodniki. Din ea face parte și președintele Vladimir Putin. Andropov creează un cult al cekistului (jargonul rusesc pentru ofițerul de securitate, de la CeKa, poliția politică fondată de Lenin, în decembrie 1917) care luptă cu spionii, cu dizidenții, chiar și cu coupția, dar mai ales luptă împotriva unui gigantic complot mondial pus la cale de americani și de marea finanță internațională. Cekiștii citeau lumea pe dos față de cum o făceau mejdunarodniki. În formarea celor două elite, în anii ’60-’70, se afirmă că Andropov jucase un rol important.

Astfel că elita de politică externă și securitate suferea de o previzibilă schizofrenie. O parte era prooccidentală și liberală, cealaltă era profund naționalistă, conspiraționistă, antiliberală și antioccidentală. Însă narațiunea cekiștilor a devenit dominantă în Rusia. Majoritatea populației acceptă astăzi explicația potrivit căreia statul sovietic s-a prăbușit din cauza conspirațiilor puse la cale de CIA, marea forță malefică, dar și de bancheri și sioniști.

După alegerea lui Ronald Reagan, spionii au început să alimenteze Kremlinul cu rapoarte false, alarmante privind planurile războinice ale Vestului. Dispariția succesivă a trei secretari generali, venirea la conducerea PCUS alui Gorbaciov, ieșirea la pensie a unei întregi generații de experți din instituțiile sovietice, de la CC al PCUS și MAE, la presă și institutele de analiză, toate acestea au modificat echilibrul de forțe, care era acum în favoarea mejdunarodniki. Moscova s-a deschis spre Occident, încercând să obțină acces la împrumuturi și noi tehnologii.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, diviziunea muncii și clivajul ideologic dintre cekiști și mejdunarodniki a continuat cu câteva inovații importante. Nu mai erau doar două servicii mari, GRU și KGB, ci mai multe, astfel încât competențele se suprapun, teritoriile sunt adesea încălcate, rețelele sunt disputate, bătălia pentru resurse este mai dură. „Străinătatea apropiată” (fostele republici sovietice) este terenul de acțiune al FSB (constraspionaj) și GRU (și nu al serviciului de spionaj, SVR, succesorul Departamentului 1 al KGB). Agenții acestor servicii sunt într-o perfectă simbioză cu lumea criminală, participă la delapidări, spălări de bani, trafic de dro-guri, de persoane, controlează rețele de prostituție, sunt un vehicul pentru îmbogățirea actualei elite politice rusești și a conducerii serviciilor secrete de la Moscova.

Mejdunarodniki au deținut supremația în MAE și pe culoarele Kremlinului, în anii ’90. Au pierdut-o în 2000, odată cu îndepărtarea lui Evgheni Primakov de pe scena politică. N-a existat un moment de ruptură, a fost un proces de lungă durată, liniile de politică externă menținându-se încă un deceniu. În primele două mandate, Putin a oscilat între un curent antioccidental, care câștigă teren, lucru confirmat de discursul președintelui de la conferința pe teme de securitate, de la München (12-14 februarie 2007) și real-politik. Ultimele fire care mai țineau balanța s-au rupt în 2012, după un val de proteste împotriva falsificării alegerilor din Rusia. De acum, discursul de politică externă se impregnează de teoria conspirației, specifică mediului ofițerilor din serviciile secrete. Kremlinul vede relațiile internaționale ca pe o succesiune de operațiuni speciale, considerându-se ținta unor puteri ostile care pregătesc „revoluții colorate” și extinderea NATO și UE în fostul spațiu sovietic.

Criza ucraineană a spulberat vechea diviziune mejdunarodniki-cekiști. Oamenii din servicii au luat sub control total politica externă. Diplomații nu mai controlează niciun domeniu, nici măcar pe cel al relațiilor cu Vestul. Spionii acționează cum vor, fără niciun control sau aprobare din partea diplomaților. Astfel, ei ajung să declanșeze operațiuni de subminare a sistemului politic american, folosind tehnici utilizate cu succes în Ucraina. Dacă diplomația are ca principal obiectiv evitarea războiului, Rusia a abolit diferența între cele două, folosindu-se de război pentru a obține rezultate diplomatice.

Spionii se autoînvestesc cu o misiune aproape mistică, aceea de a salva Rusia de amenințarea Occidentului. Conflictul cu Vestul, cu SUA, în special, este deci vital pentru menținerea cekiștilor la putere. Opinia publică trebuie să fie convinsă că Rusia e înconjurată de dușmani. Așa că, o resetare a relațiilor cu democrațiile occidentale are șanse minime să se producă, de vreme ce aceasta ar submina tocmai teza amenințării occidentale, pe care și-a construit puterea noua elită cekistă care controlează Rusia.

 

Articol publicat şi în Revista 22.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.