USL şi ironia istoriei


Melania Cincea P5În 2012, liderii USL – cea mai puternică alianţă politică din istoria post-decembristă – au vrut să scrie istorie. Ironia istoriei face ca, în 2016, să fie deja ei înşişi istorie. Ieşiţi din scenă neînchipuit de repede şi în mod urât. Iar marile lor proiecte sunt şi ele istorie.

 

Se încheie, curând, un ciclu electoral care a început tumultuos, acum patru ani. Toate acţiunile din vara lui 2012, derulate în câteva zile, au indicat premeditarea  unei lovituri de stat. Tot planurile de atunci – când nimeni şi nimic părea să nu poată sta în calea noii puteri USL –, s-au năruit, însă, puţin timp după aceea. Asta, deşi liderii USL au avut la dispoziţie o majoritate parlamentară docilă, televiziuni aservite şi fonduri imense, inclusiv private, nefiind puţini cei care încercau să le intre în graţii, sperând că, potrivit cutumei, sponsorizarea li se va întoarce înzecit în conturi, din afaceri oneroase cu Statul. Acum, la patru ani de la acel moment, liderii USL sunt istorie. Iar marile proiecte ale USL sunt praf şi pulbere.

Liderii USL nu mai sunt de mult timp în prim-planul scenei politice. Niciunul, însă, nu a părăsit liga mare a politicii benevol. Şi, în plus, toţi au făcut-o în mod ruşinos. Dan Voiculescu, liderul PC, a fost scos din joc de o condamnare la zece ani de închisoare, pentru corupţie. Crin Antonescu, preşedinte al PNL, a fost scos din cursa pentru prezidenţiale, cu doar câteva luni înainte de alegeri, chiar de propriul partid – pe care, din dorinţa de a se vedea la Cotroceni, îl făcuse preş în faţa PSD. Victor Ponta, preşedintele PSD, efigie a USL, pionul cel mai important al acestei alianţe, date fiind dimensiunea şi experienţa în jocuri subterane ale PSD, a pierdut tot în câteva luni: alegerile prezidenţiale, zdrobit, la urne, de Klaus Iohannis, şefia partidului, după punerea sub acuzare de către DNA, într-un dosar de corupţie, şi, în final, funcţia de premier, alungat fiind de la Palatul Victoria, de către stradă. Gabriel Oprea, liderul UNPR, a ieşit şi el din prim-planul politicii, la scurt timp după căderea Guvernului Ponta, renunţând la şefia partidului, după punerea sub urmărire, de către DNA, într-un dosar de corupţie.

Din fericire, proiectele mari ale USL, care urmau să-i înscăuneze pentru multă vreme la vârful puterii pe liderii acestei alianţe – cea mai puternică şi cea mai toxică alianţă politică din istoria post-decembristă – şi camarila proprie, au eşuat. În anii aceştia, pe lângă noi au trecut razant nişte pericole imense la adresa statului de drept, a democraţiei, a poporului. Să ne amintim câteva:

Tentativa de lovitură de stat şi drumul spre statul autoritar

Toate acţiunile derulate de USL, în vara lui 2012, în doar câteva zile, cu o viteză ameţitoare, au trădat premeditarea loviturii de stat: de la încercarea de înlăturare, în regim de urgenţă, a preşedintelui din funcţie, la înlăturarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, schimbarea Avocatului Poporului – singurul care putea ataca la CCR ordonanţele guvernamentale –, trecerea Monitorului Oficial din subordinea Parlamentului în cea a Secretariatului General al Guvernului – pentru ca modificarea de legi să aibă drum lin şi rapid –, şi până la încercarea de îngrădire a prerogativelor CCR, pentru ca această instituţie să nu se mai poată pronunţa asupra deciziilor luate de Legislativ, indiferent despre ce aberaţii legislative sau contradicţii cu Constituţia era vorba. Scopul acestor acţiuni a fost ca liderii USL să puna mâna pe toată puterea din stat şi să-şi scăpe de Justiţie puşcăriabilii cu carnet de partid – ultimii ani au dovedit câţi şi de la ce nivele trebuiau apăraţi…

În ciuda recurgerii la toate tertipurile juridice şi constituţionale posibile, la răsturnarea de valori, cu bună-ştiinţă şi mult cinism, la comiterea de ilegalităţi de la cel mai înalt nivel, la călcarea în picioare a statului de drept şi a democraţiei, la sfidarea şi jignirea partenerilor occidentali ai României, în ciuda faptului că USL a fost coaliţia politică post-decembristă cea mai puternică, având o majoritate care ne-a amintit de cea coagulată în nouăzecista Duminică a Orbului, lovitura de stat, care a vizat îndepărtarea de la putere a lui Traian Băsescu, a fost ratată milimetric.

Oficializarea corupţiei sistemice

În asaltul asupra Justiţiei şi a statului de drept, USL a acţionat ca un grup infracțional organizat, al cărui pericol era sporit de conectarea la decizia politică. Oficializarea corupţiei sistemice – care risca să echivaleze cu mafiotizarea României – pare să fi fost, în linii foarte mari, şi cel mai important  segment din proiectul de ţară al prezidenţiabilului Victor Ponta. “Putem face schimbare şi dreptate până la capăt, prin schimbarea regimului Băsescu. (…) Mi-am propus să eliberăm Justiţia de sub controlul lui Băsescu, ca oamenii care au votat la referendum să nu mai fie luaţi de acasă”, declara printre altele, înainte de alegeri, referindu-se la proiectul naţional pe care îl pregătise în calitate de prezidenţiabil, dl Ponta. Promiţându-le baronilor PSD cu probleme în Justiţie, pentru a căror libertate a sfidat şi partenerii strategici ai României, că le va face “dreptate”: “În ziua în care pe poarta de la Cotroceni va ieşi Băsescu, îi vom face dreptate şi lui Costică Nicolescu, şi celorlalţi.”

Şirul de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de Justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi de partid, care au alarmat şi România, şi Occidentul, nu au avut, din fericire, sorţi de izbândă. Deşi au fost, nu o dată, pe punctul victoriei.

Desfiinţarea unor instituţii-pilon ale statului

Tot în vara lui 2012, căpeteniile USL şi păpuşarii din spatele lor semnaseră un acord de desfiinţare a DNA, a ANI, a CCR şi a CNSAS. Un acord nerecunoscut oficial de Puterea USL, dar demascat de colonelul Mircea Dogaru, li derul Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, partener de încredere a fostei coaliţii.

Punerea în pericol a echilibrului Puterilor

În vara lui 2013, când conlucrau la modificarea Constituţiei, reprezentanţii USL gândiseră Parlamentul ca pe o structură cu puteri discreţionare, care să acţioneze în consecinţă. Un indiciu că era gândită punerea bazelor unui regim autoritar. „Forul suprem” era titulatura pe care majoritatea parlamentară şi-a dorit-o ca definiţie a Parlamentului, într-o viitoare arhitectură constituţională. „Organul reprezentativ al poporului român, forul suprem (sublinierea mea – n.a.) de dezbatere şi decizie al naţiunii şi unica autoritate legiutoare a ţării” – aşa suna definiţia rolului pe care l-au vrut pentru Parlament. Acel „suprem” anunţa să deschidă calea unui Parlament autoplasat mai presus de celelalte Puteri, mai presus de Constituţie. Un Parlament pecare îl doreau a fi forul cu ultimul cuvânt. Indiferent de enormitatea sau ilegalitatea căruia îi va conferi titlu de lege. Din fericire, şi modificările la Constituţie au căzut. Pe motiv de dezintegrare a USL.

Concentrarea puterii în mâinile unui singur partid

Subordonarea sau încercarea de subordonare a unor servicii speciale ori a unor mega-structuri de control i-au devolat lui Victor Ponta setea de putere, la puţin timp după ce a ajuns la Palatul Victoria.

E greu să interpretezi în altă cheie modul în care a forţat nota în cazul DGIPI, serviciul de informaţii al MAI, pe care şi l-a subordonat în regim de urgenţă, imediat după parlamentarele din 2012. Ori al Direcţiei Antifraudă, care părea înfiinţată doar pentru ca dl Ponta să aibă în subordine o suprastructură de control asupra Poliţiei, a ANAF, a SRI şi SIE. Sau în cazul SPP, pe care a vrut să-l scoată de sub coordonarea CSAT şi să şi-l treacă în subordine directă. Ori în cazul controlului Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei – o structură cu rol major în sistemul de securitate –, al cărei şef urma să i se subordoneze. O decizie ce părea să depăşească sfera hobby-ului său de a colecţiona servicii speciale şi mega-structuri de control, luată la puţin timp după întâlnirea cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situaţiei din Crimeea, al creşterii ameninţărilor la adresa NATO şi în preajunul testării echipamentelor NATO de la Baza Militară din Deveselu.

Dacă Victor Ponta ar fi câştigat prezidenţialele, riscam să ajungem în situaţia de a vorbi de jure despre o concentrare a puterilor în mâna unui singur partid. De facto, concentrată în mâinile câtorva oameni din acest partid.

Riscul schimbării direcţiei strategice a României

Schimbarea liniei strategice a României dinspre Vest spre Est nu a fost confirmată, nici admisă oficial de fosta putere executivă. Totuşi, au existat indicii că lucrurile pot aluneca pe panta aceasta.

Un mare semn de întrebare l-a constituit demararea consultărilor privind Parteneriatul Strategic cu China, în contextul în care România are deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA şi nu poate avea interese egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare.

Un alt indiciu care a adâncit suspiciunea a fost în timpul Forumului China – Europa Centrală şi de Est, organizat, în noiembrie 2013, la Bucureşti, când, la cererea premierului chinez, de la tribuna Parlamentului României a fost îndepărtat drapelul UE. Episod după care nimeni, din partea Puterii, nu s-a simţit dator cu vreo explicaţie.

Semne de întrebare a ridicat şi decizia Guvernului Ponta de a semna un memorandum cu compania chineză Huawei – stabilind „relaţii de cooperare strategică” –, în condiţiile în care, se ştia, SUA o suspectează de spionaj. Exista, la un moment dat, chiar informaţia că activităţile STS, odată intrat în subordinea Guvernului – aşa cum şi-a dorit dl Ponta –, ar fi urmat să fie puse sub controlul acestei companii.

Chiar dacă aceste semnale nu s-ar fi concretizat, oricum, suspiciunea unei posibile agende duble, ţinute chiar de la vârful Puterii din România, risca să decredibilizeze ţara, să o facă nefrecventabilă.

Din fericire, toate aceste pericole au trecut razant pe lângă noi.

Suntem în pragul unui nou ciclu electoral. Diferit de cel început în vara lui 2012. La urne vedem o clasă politică „resetată” de Justiţie, din peisaj lipsind pioni importanţi până mai ieri, vârfuri de lance împotriva anticorupţiei şi maeştri ai jocurilor subterane în politică. În plus, niciun partid important nu asumă oficial un război împotriva Justiţiei, a statului de drept. Ceea ce e bine.

 

Articol publicat şi în TIMPOLIS.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.