Un imperativ moral: A ști să alegi între bine și rău


Politica urii și a exterminismului reprezintă opțiunile care consacră Răul. Urmând această cale, personaje banale pot deveni peste noapte asasini sadici. În contextul destrămării structurilor unei societăți, extremismul nu poate avea ca rezultat decât gropi comune.

 

Editura Curtea Veche este locul în care a apărut, în cadrul colecției „Constelații”, în traducerea lui Catrinel Pleșu, volumul Slavenkăi Drakulić N-ar face rău nici unei muște (2008).

În cuvintele sale de susținere, Andrei Pleșu scria despre „farmecul sângeros” al volumului: „Slavenka e în același timp tandră și intransigentă, înțelegătoare și nemiloasă. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei”. Cartea bine-cunoscutei scriitoare și ziariste croate, care trăiește acum în Suedia, este o invitație la reflecție asupra destinului puterii și pasiunilor tribalist-nihiliste în secolul lagărelor de concentrare. Trebuie făcută o importantă precizare: autoarea croată a fost o critică acerbă a regimului generalului Franjo Tudjman, fiind atacată, împreună cu alte intelectuale democratice, drept una dintre „vrăjitoarele din Zagreb”.

Pășind pe urmele celebrei gânditoare politice Hannah Arendt, autoarea ne ajută să înțelegem fenomenele de rinocerizare atât de specifice universului totalitar.

Cartea a fost inedită la vremea ei deoarece este consacrată proceselor din cadrul Tribunalului Internațional de la Haga împotriva celor acuzați de a fi comis crime împotriva umanității în timpul războaielor ce au urmat dezintegrării Iugoslaviei. În pofida interesului constant imens față de acest subiect, în România există în continuare foarte puțină literatură disponibilă pentru descifrarea complexității fenomenelor implicate de asumarea și judecarea genocidului din Europa de Sud-Est. Nu în ultimul rând, volumul despre care vă vorbesc aici este cu atât mai actual cu cât, cel arestat în iulie 2008, Radovan Karadzici, fostul lider al sârbilor din Bosnia-Herțegovina, a primit, în martie 2019, o extensie a pedepsei de la 40 de ani la închisoare pe viață.

Pornind de la conceptul arendtian de „banalitate a răului”, Drakulić ne oferă un tablou al aparentei normalități a criminalilor de război. Într-un articol publicat mai demult în Dilema Veche, Slavenka Drakulić reafirma perplexitatea provocată de prejudecata încetățenită legată de necesitatea unei devianțe evidente în identificarea făptașilor actului genocidar.

Ea scria: „Criminalii de război se trag din toate straturile societății, au tot soiul de biografii. Sunt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcționari de bancă sau țărani. E greșită… premisa că oamenii educați, sofisticați – pentru Dumnezeu, artiști! – au standarde morale superioare, mai înalte decât cele ale oamenilor de rând. Și apoi, iarăși și iarăși, vedem că din punct de vedere etic și moral ei nu se deosebesc de noi”. Ambivalența naturii umane, balanța fragilă dintre decență și monstruozitate sunt realități inevitabile, dar ele nu implică resemnare ori capitulare. Eseista croată atrăgea atenția asupra faptului că „ființele umane pot la fel de bine să producă răul sau binele. Dar avem posibilitatea de a alege”.

Politica urii și a exterminismului reprezintă opțiunile care consacră Răul. Urmând această cale, personaje banale pot deveni peste noapte asasini sadici. În contextul destrămării structurilor unei societăți, extremismul nu poate avea ca rezultat decât gropi comune.

În același timp însă, existența și ascensiunea politică a unor indivizi precum Miloșevici, Tudjman, Karadzici, Mladici sau Zeliko Raznatovici-Arkan este și expresia unei patologii genocidare colective. Miloșevici a fost ales de trei ori de sârbi, Tudjman a murit președinte, iar Karadzici este imposibil de etichetat drept un sociopat izolat. Arestarea și judecarea liderilor politici și militari implicați în carnagiul din fosta Iugoslavie este, conform autoarei croate, o șansă de a întoarce „o pagină care nu este albă”. Tribunalul Internațional de la Haga a fost o arenă unde s-a putut afla adevărul. Cu ajutorul acestei arbitrări din exterior, sârbii, croații, bosniacii au putut continua dificilul proces de asumare a unui trecut vinovat, dar și traumatic.

În intervenția sa cu ocazia arestării lui Karadzici din 2008, scriitoarea croată remarca: „Fără adevăr nu există dreptate, dar în situația acestor războaie, dacă nu se va face dreptate nu vom afla adevărul”. Acest postulat este aplicabil oricărei experiențe – în secolul XX – de crime împotriva umanității. Rostirea adevărului aduce cu sine procesul de reflecție și expiațiune care ne împiedică să ne refugiem în indiferență, cinism și stupidă bonomie. „Banalitatea răului” nu înseamnă normalitate. Fetișizată conceptual, ea reprezintă o capcană întinsă observatorului, paralizându-i capacitatea de a percepe permanenta încălcare a drepturilor umane, anihilarea demnității și libertății individuale.

Lecția fundamentală pe care o propune deja clasicul volum al Slavenkăi Drakulić este aceea că aparenta placiditate, chipul anost al monstrului nu trebuie să ne facă să uităm permanenta sa situație de ilegitimitate și criminalitate.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.