Taraba mistică

Puține lucruri sunt mai detestabile decât așa-numitul esprit de corps. Simpla apartenență la o categorie socială, profesională, religioasă ori identitară n-ar trebui să-ți confere drepturi suplimentare față de cei care nu aparțin grupărilor auto-desemnate ca superioare. Dacă, în interiorul breslelor, e normal să existe ierarhii, adică individualități a căror excelență trebuie recunoscută, ele devin inacceptabile atunci când întregi colectivități umane se pretind a fi deasupra tuturor celorlalte.

 

Dezvăluirile legate de activitățile nu tocmai evlavioase ale unor membri ai Bisericii nu înseamnă nici pe departe un atac la adresa instituției în ansamblul său, așa cum pretind, ritos, tot felul de avocați din oficiu ai eclesiei naționale. În măsura în care sunt adevărate, infracțiunile cu pricina (violuri și coruperi de minori) aparțin celor care le-au perpetuat, și nu Bisericii ca atare. Și, prin urmare, ele trebuie tratate în consecință. Lucrurile sunt cu atât mai stridente când în discuție se află o biserică ale cărei aspirații hegemonice sunt clamate insistent, cum e Biserica Ortodoxă Română. Nu-ți poți consolida prestigiul pretinzându-te infailibil și, în același timp, să acoperi păcatele celor care alcătuiesc comunitatea. Cu atât mai mult cu cât e vorba de sacrilegii pe care tu însăți, ca biserică, le condamni cu asprime și-i muștruluiești pe enoriași când s-au abătut de la calea cea dreaptă. Nu poate exista o dublă măsură. Nu poți fi cu sufletul în rai dacă o parte din tine zăbovește prin bolgia infernului dantesc. Din păcate, Biserica e alcătuită din prea mulți indivizi ce se conduc după perversa zicală „fă ce zice popa, nu ce face popa“. Or, asta aruncă o pată și asupra celor care și-au asumat cu adevărat o misiune ce impune renunțări, echilibru, reculegere și decență.

Regăsim aceste calități la ierarhii BOR? La unii, da, la alții, mult prea mulți și prea vocali, nu. Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, de pildă, ține de ani de zile capul de afiș al presei de scandal. Numele Înalt Prea Sfinției sale e rostit în mai toate coloanele blestemățiilor (ca să folosesc un limbaj specific zonei sale de activitate), de la procesele de luare de mită și fals intelectual la acuzații de corupție, anchete privind trucarea examenelor de admitere la Facultatea de Teologie din Constanța, procese pentru obținerea ilegală de fonduri europene. Nu lipsesc nici acuzațiile de mărturie mincinoasă și abuz în serviciu în formă continuată. A fost, de asemenea, învinuit că a semnat în anul 1987 un acord de colaborare cu Securitatea. Despre poziția sa în chestiunea Covid-19 și a războiului din Ucraina s-a scris pe larg. Dar toate acestea n-au împiedicat statul român să-și manifeste recunoștința față de neobositul lui zel, răsplătindu-l în 2002, pe vremea atotputerniciei lui Adrian Năstase, cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de cavaler.

Nu mai miră pe nimeni că numele lui Teodosie e vehiculat și în cel mai recent scandal sexual din sfera BOR, cel al „călugărului-amant”. Apărătorii lui Teodosie invocă, după o tactică bine însușită, „afrontul adus bisericii”. Dacă e vorba de vreun afront, atunci el îl vizează pe cetățeanul cu numele Macedon Petrescu, devenit ulterior Teodosie. E posibil ca în toate împrejurările invocate Arhiepiscopul Tomisului să fi fost acuzat pe nedrept. E însă straniu că o față bisericească ajunge atât de des în primetime-ul televiziunilor de știri. „Nu iese fum fără foc”, spune o cugetare înțeleaptă, și nu se face abuz de tămâie acolo unde nu-și vâră coada Aghiuță. O fi impunitatea lui Teodosie garantată tocmai de acel spirit de castă pe care l-am invocat în debutul articolului? Nu știm. Cert e că nimeni nu pare foarte deranjat, nici la vârful, nici la baza BOR de existența unui personaj în cel mai bun caz controversat. Scandalurile vin și trec, prelații îngroașă obrazul și își văd liniștiți de mica tarabă. Business as usual.

M-am referit la un singur exemplu, oferit de Biserică, dar situația se poate generaliza. De vreo doi ani, a revenit în forță tema „mândriei de a fi român”. Ea a făcut posibilă accederea în Parlament a unui partid explicit naționalist, anti-european și pravoslavnic. Există întotdeauna și pretutindeni un curent autohtonist, profund reacționar și tradiționalist. El e alcătuit, în general, din oameni care nu acceptă alteritatea, fiind incapabili să țină pasul cu schimbările politice și de mentalități ale epocii. Din acest motiv, adepții AUR se simt mai bine în compania iei și a ițarilor din vremea lui Zelea Codreanu, decât în contemporaneitatea blugilor zdrențuiți și a gadget-urilor electronice.

În ce mă privește, sunt cât se poate de confortabil în pielea mea de român. Îmi percep identitatea ca fiind rezultatul unei evoluții fericite și norocoase a speciei umane – așa cum s-a întâmplat, de altfel, cu toate popoarele actuale. Nu invidiez pe nimeni și nu știu de ce aș fi invidiat pentru ceea ce sunt. Tocmai de aceea, uzul și abuzul de „mândrie națională” îmi repugnă. După cum îmi repugnă și șovinismul altora. Dar nu am să ader la ficțiunea în fața căreia se prosternează adepții naționalismului pur și dur. Sunt români care-mi plac și sunt românii care-mi displac. Sunt români pe care-i disprețuiesc, dar și români care-mi sunt indiferenți. Sunt români pentru care aș face orice sacrificiu, dar și români pentru care nu aș mișca niciun deget. Ceea ce ne unește e limba, acest instrument miraculos pe care mult prea mulți dintre cei care adorm și se scoală cu naționalismul și românismul în gură îl pocesc. Cum să cred în sentimentele lor, când cad ca muștele la primul examen pe care-l au de trecut?

Naționalismul primitiv e alimentat – ce e drept – și de multe decizii neinspirate ale conducerii Uniunii  Europene. Primii care au sesizat că e ceva putred la Bruxelles au fost britanicii. Cu instinctul lor infailibil atunci când vine vorba de încălcarea democrației, ei au preferat să-și cultive insularitatea, renunțând la avantajele, nu puține, ale unei „piețe comune”. Dar faptul că la vârful Uniunii Europene s-a aglomerat o nefericită generație de politicieni, care când nu sunt obtuzi, sunt „progresiști” nu înseamnă că proiectul în sine e greșit. Dimpotrivă, îl consider una din cele mai mărețe idei politice, sociale, economice și culturale gândite de lumea modernă. Culmea nerușinării e că cei mai indignați de birocrația și inflexibilitatea stupidă a celor de la Bruxelles sunt politicienii care, aici, în țară, se comportă exact ca neisprăviții pe care-i denunță.

Avem, în exemplul de mai sus, o situație în care l’esprit de corps pare să nu funcționeze. În realitate, e pură demagogie. Criticând Bruxelles-ul, acești neicanimeni transferă răspunderea pentru eșecurile lor răsunătoare asupra unei entități abstracte. Pentru români, Bruxelles-ul e la fel de îndepărtat ca planeta Jupiter. Dar tocmai acel „patos al distanței” face ca ura să fie mai clocotitoare – așa cum a fost ura față de George Soros, străinul care voia să distrugă mirabila Românie, transformat într-un bau-bau diabolic de uz general. (În paranteză fie zis, Soros a confirmat în ultimii ani multe din potlogăriile ideologice care i s-au pus în cârcă – deși nu e vorba de cele care-i să-i fi privit direct pe români).

Nu întâmplător, în țări nemodernizate sau cu o modernizare discutabilă, alianța dintre politicieni și factorul religios pare indestructibilă. Nu e nevoie să reamintesc rolul de prim rang al patriarhului Kirill în declanșarea și menținerea stării de război a rușilor împotriva Ucrainei. Ieșirile sale publice par decupate dintr-un manual de demonologie, unde Satan se înveșmântează în odăjdii pentru a-și rosti mai convingător mesajul infernal. Tot un act de demonism – pentru că falsifică circuitul firesc al exercițiului democratic – e și alianța de la noi dintre unii politicieni și unii preoți. Influența pe care o au aceștia din urmă în mediul rural (dar și în cel urban, într-o proporție mai însemnată decât ne imaginăm) se convertește în voturi pentru cei care dețin controlul asupra fețelor bisericești. Adică informațiile privind prea-lumeștile lor moravuri ori legăturile inavuabile cu Securitatea. Mai mult ca oriunde, în cazul mediilor închise, ierarhizate – cum e și cel bisericesc – spiritul de castă contribuie la alterarea evoluției normale a societății, care e împinsă într-o direcție primejdioasă. Însoțirea dintre feseniști și Biserică a reprezentat, în anii 1990, una din cauzele decisive ale menținerii României în prizonieratul sărăciei, al corupției și securismului.

Principiul ascultării, îmbrățișat și de securiști, care-și obligau victimele să le execute fără crâcnire ordinele, ajungând ca fiii să-și trădeze părinții și nevestele bărbații, constituie garanția că privilegiile castelor nu vor fi știrbite de eventualele intruziuni din exterior. Credința, care e o chestiune personală, de mare intimitate, ajunge astfel o jenantă marfă de tarabă, ca oricare alta, traficată de măsluitorii în sutane sau cu carnet de partid. Esența acestei filozofii a Răului – „corb la corb nu-și scoate ochii” – s-a banalizat atât de mult, încât nu există șanse reale ca lucrurile să intre pe un făgaș normal. Complicitățile și vinile neispășite au transformat lumea într-un bâlci al deșertăciunilor pe cât de tragic, pe atât de grotesc.

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.