Reziliența mitului naționalist după 1989

Tranziția de la socialismul de stat a avut loc pe fundalul unui dispreț universal față de dihotomiile politice convenționale, incluzând o criză generalizată de auto-încredere din partea liberalismului occidental.

 

În opinia mea, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului a fost naționalismul etnocentric. Cineva ar putea susține că, luând în considerare mare parte a tradiției secolului XX de conceptualizare a puterii în Europa de Est, idealul instituirii unei societăți pe baza normelor procedurale și în raport cu un cadru neutru al drepturilor și îndatoririlor minimale, a avut puține șanse să se materializeze.

Din contră, o noțiune „profundă” a cetățeniei bazată pe idealuri care pretind comunității loialitate din pricina unei presupuse „comunalități prepolitice a membrilor săi” părea mult mai probabil să ia naștere. În lupta dintre gemeinschaft și gesellschaft, prima a avut un avantaj considerabil. După trei decenii de post-comunism, rezultatele sunt eterogene în ceea ce privește viziunile dominante ale apartenenței și identității în Europa de Est.

Niciun mit politic al secolului XX nu s-a dovedit mai rezilient, proteic și trainic precum naționalismul. Fiind o constelație cuprinzătoare și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul oferă de asemenea un limbaj redemptoriu al eliberării pentru grupuri mult timp subjugate sau umilite. Prin urmare, ar fi pur și simplu greșit să reduci naționalismul la o interpretare gata confecționată.

Dirijorul Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent de ce afirmație face cineva în legătură cu muzica lui Gustav Mahler, opusul ei este deopotrivă adevărat. Acesta este și cazul naționalismului. Este adesea descris ca arhaic, antimodern, tradiționalist, pe scurt: reacționar.

Alte interpretări îl văd ca pe o forță conducătoare a eliberării modernizatoare, o ideologie a emancipării colective și o sursă a demnității umane și mândriei. Per ansamblu, poate fi spus că naționalismul „oferă un fel de dramă a salvării colective derivată din modele religioase și tradiție, dar având în vedere o nouă formă activist politică și socială, prin intermediul acțiunii politice, mobilizării și instituțiilor” (Paul Lawrence).

Indiferent de ce crede cineva despre el, prezența sa ubicuă la sfârșitul secolului trecut și la începutul celui nou este dincolo de orice dubiu. Problema, prin urmare, este de a găsi căi de a-l reconcilia cu agenda democratică. Odată ce națiunea devine simbolul director al narațiunilor identitare, structurile de putere și regimurile cunoașterii sunt determinate de cine definește și cum sunt definite corpurile unui grup înțelese ca reprezentând temelia acelei comunități umane specifice. Cu alte cuvinte, cum poate îmblânzi cineva acea propensiune violentă pe care un filosof politic georgian, Ghia Nodia, a numit-o „carnea intolerantă a etnicității”?

Revenirea politicii etnocentrice, în special în anii 1990, căutarea agonizantă a originilor și obsesia legată de identitate au fost tendințe majore la începutul secolului XXI în Europa de Est. Ele s-au ciocnit adesea de valorile incluzive și civice apărate de foști disidenți precum Havel sau Michnik.

Primul val post-comunist de pasiuni primordiale și atracțiile noilor discursuri excluzive ne reamintesc că nici premisele, nici consecințele modernității nu au fost universal acceptate. Așa cum tragic a fost demonstrat și în fosta Iugoslavie, reînsuflețirea acestei forme specifice de politică se poate dovedi nocivă dezvoltării civic-liberale în societățile post-comuniste. În mare parte a Europei Centrale și de Est, etno-naționalismul a alterat fundamental spectrul ideologic stânga-dreapta.

De obicei, au fost intelectualii cei care au fabricat discursuri care au justificat identificările și proiecțiile naționaliste, apoi masele mobilizate le-au oferit acestor discursuri validarea realităților concrete. Acesta este, spre a folosi pentru un moment terminologia lui Pierre Bourdieu, un proces al naturalizării unui habitus centrat pe națiune, adică un „sistem de dispoziții durabile, adaptabile, de structuri organizate predispuse să funcționeze ca structuri organizatoare, anume, ca principii care generează și organizează practicile și reprezentarea”.

În acest fel, naționalismul, înțeles deopotrivă ca structuri de putere și ca regim al cunoașterii, este transformat într-o realitate auto-reproductivă și auto-referențială. Naționalismul devine „calea evidentă de a face și a gândi despre lucruri”. Comunitatea orânduită astfel nu va fi doar „cunoscută și imaginată; va fi de asemenea profund resimțită și exprimată prin gesturi” (Anthony Smith).

În vreme ce în anii 1960 naționalismul a părut, mai ales în Occident, un mit dispărut, sfârșitul comunismului și noua eră a conflictului etnic internațional care a urmat Războiului Rece au transformat naționalismul în principalul competitor al liberalismului și al societății civile.

Cea mai importantă putere a sa vine exact din abilitatea lui de a compensa pierderea certitudinilor și de a oferi explicații imediate pentru eșec, confuzie și angoasă. Naționalismul răspunde dureroaselor anxietăți colective, alină spaima și reduce individul la cel mai mic numitor comun: simplul fapt al apartenenței etnice. În miezul său stă un mit regenerativ (sau, pentru a folosi termenul lui Roger Griffin, unul palingenetic).

Cea mai importantă funcție a sa este aceea de a oferi grupurilor care apelează la el, în practica politică și culturală, noi surse de sens și funcționalitate socială. Principalul pericol inerent activării naționalismului este acela că poate naște o „națiune concepută organic spre a fi curățată de decadență și reînnoită complet” (Griffin).

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.