Cristian Pătrășconiu. Interviu Pauline Delabroy-Allard: „O mare iubire este o pasiune care supraviețuiește incendiului”


Foto: Institut Francais UK / Catherine Gugelmann

Pauline Delabroy-Allard este autoarea romanului Povestea asta este despre Sarah, mutipremiat în Franța și în afara țării. În 2018, cartea, roman de debut al scriitoarei franceze, a primit Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei, iar în anul următor, distincția similară din partea Elveției. În românește (în traducerea Despinei Jderu), cartea a fost publicată la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

 

Ce anume credeți că este nevoie să se întâmple pentru ca o mare iubire din viața reală să devină literatură bună sau chiar o carte mare de literatură?

Nu am o rețetă, nu am un răspuns clar pe care să pot să vi-l ofer. Însă, înainte de orice, vreau să spun că în cartea mea de debut nu am vrut să spun o poveste de dragoste, ci una despre pasiune.

 

Una care are drept ingrediente?

Întâlnirea, bucuria primei iubiri și o – obligatorie – latură dramatică.

 

Cum faceți această diferență – între pasiune și iubire? Iubirea nu e pasiune, să înțeleg?

Vorbeam mai înainte despre acea dimensiune tragică. Din punctul meu de vedere, o poveste de dragoste are multe șanse să se termine bine. Pe când o pasiune este dublată de această latură tragică, uneori chiar morbidă.

 

Da… Interesant. S-ar putea să fie, în ce spuneți, doar un joc de cuvinte. Să rămânem însă la distincția dumneavoastră și la cartea dumneavoastră: ce are diferit iubirea – sau pasiunea – dintre două femei?

În cazul poveștii pe care o relatez în romanul meu, avem de-a face cu două sensibilități ieșite din comun, fine. În plus, în narațiunea mea, una dintre cele două protagoniste este artistă, ceea ce nu face decât să întărească latura aceasta sensibilă. Dincolo de aceasta, nu este vorba despre o poveste a cărei finalitate vizează, să zicem, întemeierea unei familii; este vorba despre o dragoste pură, care nu presupune această dimensiune a înscrierii în social, într-o tradiție.

 

Da… Eu întrebasem ce are diferit pasiunea dintre două femei. Duc mai departe curiozitatea mea, folosind alte cuvinte: cum este iubirea celor două femei care domină romanul dumneavoastră? Cum ați intenționat să fie și cum a ieșit, în cele din urmă?

Nu a ieșit în cele din urmă chiar atât de aproape de ceea ce am intenționat să fac încă de la bun început. Aceasta este o primă observație pe care simt nevoia să o fac. Intuiția dumneavoastră, pe care o „citesc” printre rândurile întrebării pe care mi-o puneți este corectă: sincer, când am început să scriu acest roman, nu am intenționat ca el să se termine într-atât de rău. Am vrut să construiesc, este adevărat, o poveste cu multă dramă – și, de altfel, nici nu cred că aveam cum să fac altfel, de vreme ce la mijloc este atât de multă pasiune. De altfel, mărturisesc că mi-a făcut mult mai multă plăcere să scriu prima parte a acestui roman – ea este partea începuturilor unei relații, a bucuriilor de început dintr-o relație pasională. Cum s-a terminat – e cam diferit de ceea ce aveam inițial în minte. Desigur, și dispoziția mea de scris s-a modificat atunci când am scris această a doua parte…

 

Vreau să mai rămânem puțin la tema aceasta a „pasiunii”, cum îi spuneți dumneavoastră. Este obligatoriu un final tragic pentru a omologa o relație ca fiind o „pasiune”? Doar un asemenea final – dramatic, tragic la limită – desăvârșește o pasiune, o mare iubire?

Eu așa cred. Romeo și JulietaTristan și Isolda, marile povești de dragoste, se termină tragic – se termină cu moarte. Cu moartea unuia dintre cei doi sau chiar a amândurora. Aceasta este ceea ce am dorit eu să reproduc în romanul meu – chiar dacă, la mijloc, cum se vede, este vorba despre o „schemă clasică”.

 

Așadar, vă revendicați de la o anume tradiție. Dar maeștrii, maestre pentru a scrie în această direcție – ați avut? Așa, ca un fel de GPS subtil?

Da. Există cineva – este vorba despre o scriitoare franceză care este foarte, foarte importantă pentru mine. Și anume: Marguerite Duras. Îndrăgesc foarte mult literatura ei, îi citesc și recitesc, de fiecare dată cu mare plăcere și cu mult folos, cărțile. Dar, pe de altă parte, nu am încercat să reproduc ceea ce a făcut Marguerite Duras, nu am încercat să o imit, ci mai degrabă am vrut să mă inspir, să mă simt în siguranță având o linie de comunicare cu ea, dat fiind că ea este atât de importantă pentru mine.

 

Cred că foarte multă lume v-a întrebat cum ați scris această carte. Cum ați putut să scrieți o asemenea carte, nu?

(Râde.) Așa este. Pentru că nu e chiar o carte obișnuită. Ceea ce se vede imediat la această carte este că, am spus și mai înainte, ea are două părți. Există însă, dacă stăm să ne gândim, și o a treia parte. E acolo un prolog; este vorba de scenă – scena inițială – care mă obseda. Și am zis că dacă vreau să o scot din mintea mea, trebuie să o pun pe hârtie. Ei bine, când am început să scriu, să o scriu, mi-am dat seama că lucrurile nu se vor opri acolo. Și, în felul acesta, am continuat să scriu. Această mică scenă de început – care a funcționat ca o obsesie presantă pentru mine – este un mic „secret” care explică, adecvat, cum anume am fost în stare să scriu o asemenea carte.

 

Vreau să întreb și ceva puțin diferit, legat de tema anterioară. De fapt, pentru că sunt atâția care v-au întrebat cum ați putut să scrieți o asemenea carte, eu aș vrea să vă întreb în oglidă: ați fi putut să nu scrieți o asemenea carte? Ați mai fi putut? V-ar fi fost mai greu dacă nu ați fi scris-o?

E foarte bine ca problema acestei cărți să fie pusă și în acești termeni. O să spun foarte simplu: din momentul în care am început să scriu la această carte, nu am mai putut să mă opresc. Și nu cred că ar fi putut să fie ceva care să mă facă să mă mai opresc.

 

De ce v-ar fi fost foarte greu să nu scrieți o asemenea carte?

Ar fi rămas înăuntrul meu. Pe când această poveste era acolo, aveam sentimentul că mă rănește.

 

Există această apreciere – că fiecare carte, cu atât mai mult o carte bună, are un sunet, un sound al ei, o muzică. Cum i-ați găsit, poate în reglajul fin al acestei cărți, „muzica”?

Lucrurile acestea au venit foarte natural, ca de la sine. Cartea are două „calupuri” mari – în prima ei parte, am încercat să construiesc pur și simplu ceva ca o bucată de muzică clasică. E cumva partea allegro a cărții – frazele, paragrafele sunt mai scurte. În a doua parte, frazele și paragrafele se lungesc mai mult, avem aici multă introspecție și de o latură evidentă melancolică. E vorba de un adagio, dacă vreți. În orice caz, ritmul încetinește și este evident că această a doua parte am construit-o în opoziția față de prima. În ambele secțiuni sunt anumite care revin, asemenea laitmotivelor din muzică. Sound-ul despre care vorbiți – și pe care sper că l-am găsit – vine, în mare măsură, chiar din muzică.

 

Ca un joc, ca o mică provocare: dacă s-ar putea, pe care dintre cele două femei din cartea dumneavoastră ați vrea să le cunoașteți în viața reală?

(Râde și răspunde imediat.) Pe Sarah, negreșit.

 

De ce?

E, de departe, personajul cel mai pregnant și, de aceea, cred că și cel mai interesant din carte. are multe „fețe”, pe parcursul cărții evoluează, este mult mai pasionantă. Nu e niciodată aceeași, e plină de surprize și niciodată nu știi ce se poate întâmpla alături de ea.

(Zâmbește.) Bună întrebare. Mă puneți serios pe gânduri. Aș putea să spun că motivul ar fi că e un personaj atât de intens. Nu se spune în carte, e tacit, e implicit – și anume, că această intensitate o îmbolnăvește. Sarah este bolnavă de iubire. Or, a trăi la o asemenea intensitate trebuie să fie, cumva, plătit. Așa că moartea este punctul final.

 

Artele, literatura păstrează așa cum se cuvine o iubire care nu mai este?

Cred că da. Cred foarte tare așa ceva. Și mai precis și oarecum morbid: cărțile bune despre iubire sunt oarecum ca un mormânt potrivit pentru iubire.

 

Dar ce nu poate salva niciodată literatura dintr-o iubire?

Aș vrea să cred că putem păstra totul prin intermediul cuvintelor. E un punct de vedere, poate, naiv… Nu știu dacă e neapărat așa.

 

Literatura este viață?

Este o întrebare bună, una pe care mi-am pus-o de altfel de foarte multe ori. Trăiesc situații despre care știu, chiar atunci, în vremea în care le parcurg, că nu sunt bune pentru mine; cu toate acestea, merg mai departe, nu le refuz, nu fac nimic pentru a le anula sau măcar atenua, pentru că știu că îmi oferă materie pentru literatură.

 

Dar literatura bună este despre?

Bine sau despre rău – asta vreți să spuneți, nu?

 

Da. În plus: despre fericire sau despre nefericire?

Nu știu ce să spun. Aș tinde să cred că literatura bună nu are de-a face nici cu fericirea, nici cu nefericirea. Că e acea literatură care îți permite, atunci când o citești, să simți lucrurile cu aceeași intensitate cu care ele se întâmplă sau s-ar fi putut întâmpla în realitate.

 

Încă o întrebare din această serie: câtă încredere aveți în literatură?

Acum, cea mai mare încredere. 100% merg pe mâna ei. Cred chiar și într-o funcție terapeutică a literaturii – dar cu măsură. Nu cred că literatura te poate neapărat vindeca. Dar cred că te poate consola și aceasta reprezintă deja ceva foarte important.

 

Și atunci: marea virtute a literaturii?

Cred că e ce spuneam și mai înainte: să poată să te facă să te simți la fel de viu ca atunci când experimentezi lucrurile în viața reală.

 

Sunt sigur că v-ați bucurat de succesul cărții dumneavoastră. E o carte minunată. Dar v-ați și temut de succesul ei?

Teamă, nu neapărat. Dar o prudență destul de mare, da, am avut. Pentru că acest succes a venit și ca o surpriză, și în avalanșă. Lucrurile s-au întâmplat foarte rapid, într-un fel lucrurile acestea m-au zguduit, și atunci mi-am zis că e bine să am la mine trucuri din acestea care țin de prudență. Mi-au făcut, cred, foarte bine.

 

Testul succesului e unul important pentru un scriitor…

I-am făcut față evitând să îl privesc frontal. Mi-am păstrat locul de muncă pe care îl aveam; îl am și acum, lucrez cu normă întreagă. Am grijă de fiica mea. Încerc să fac, pe cât e posibil, tot ceea ce făceam și înainte – și toată această „strategie“ mă menține conectată, dacă pot spune așa, la lumea reală. Am momente precise, care îmi marchează ziua, am un program, cu ore fixe. Aș putea spune și altfel: că rutina, o bună rutină m-a ajutat să fac față.

 

O întrebare de „bucătărie internă” în legătură cu romanul dumneavoastră: din ce „bucăți”, din ce elemente ați făcut-o pe Sarah?

Este un proces pe care nu l-am conștientizat ca atare. Pe de o parte, pot spune că am făcut totul – în privința acestui personaj – ca „prin vis”. Pe de altă parte, pot spune și că, pentru a da întregul care e Sarah, am luat caracteristicile de personalitate ale mai multor femei pe care le-am cunoscut sau „împrumutate“ de la unele dintre eroinele filmelor pe care le-am văzut. Nu a fost însă ceva premeditat, foarte calculat – nu aș putea să dau o „rețetă”, pentru că, în mare măsură, cum spuneam, lucrurile s-au întâmplat într-un mod inconștient. În plus, cred că Sarah e așa de vie și pentru că mi-a plăcut să fac așa încât privirea naratoarei să se schimbe pe parcursul cărții. Când o cunoaște, în primele momente, este agasată de Sarah, după care este atrasă de ea și jocul acesta, deal-vale, se schimbă pe parcursul cărții.

 

Ce a fost cel mai greu să scrieți în / la această carte?

Cea de-a doua parte și, mai ales, ultimele pagini.

 

Pentru că?

Pentru că îmi trebuia un mare final, nu? (Râde.) Eram undeva singură, într-o casă la țară și am ales aceasta pentru a mă izola, tocmai ca să pot să scriu acest final. Știam, măcar în linii mari, ce avea să se întâmple, știam faptele acestui final, bornele lui, dar mai trebuia să găsesc și cum să îl scriu. Știam că va fi ceva nefericit – dar aveam nevoie fix de acele cuvinte care să îl facă memorabil, care să te facă, atunci când termini cartea să respiri oarecum mai greu. Trebuia să fac în așa fel încât să prind ambiguitatea pe care mi-o doream pentru final – explicit nu știm dacă moare sau dacă nu, dar știam sigur că este o poveste cu un final nefericit. Ei bine, scriind aceste pagini, ultimele pagini, legătura puternică pe care am creat-o între mine și personaje m-a transpus într-o stare emoțională nu dintre cele mai bune.

 

Și când ați pus punct?

Eram foarte obosită și, cum ziceam, singură în acea casă. Nu a fost chiar cea mai mare fericire, deși o anumită ușurare nu pot să spun că nu am simțit. Eram mulțumită că, în sfârșit, se termină cu această poveste, tulburată și, în ciuda stării emoționale în care eram, m-am bucurat totuși că nu am scris povestea acasă la mine – și, în felul acesta, că mă voi putea întoarce acasă, pentru a-mi putea continua viața obișnuită.

 

Ați plâns atunci?

(Tace prelung.) Pot să nu răspund la această întrebare?

 

O retrag. Dar v-ați despărțit de tot de această carte, chiar de tot?

Vreau să cred că e perfect autonomă acum. De altfel, odată ce am văzut-o tipărită, pe hârtie, am avut acest sentiment: că acest roman nu îmi mai aparține, că el are de-acum înainte viață proprie. A fost tradusă în mai multe limbi, există persoane care o citesc a căror limbă nici nu o înțeleg; așadar, da, nu mai e a mea…

 

Cât timp ați scris la ea?

Un an.

 

Și, după ea?

La unii scriitori există o stare, un fel de depresie „post-natală”, ca să spunem așa. La mine nu a fost depresie de la început. Imediat după publicare, am intrat într-un turbion mediatic. Nu am avut timp să fiu deprimată. A fost o perioadă intensă și efervescentă. După ce acest val intens a trecut, da, așa a fost – pe perioada verii am simțit o ușoară depresie, mă simțeam cumva golită, cartea nu mai era cu mine, nu mai era în mine. Pierdusem ceva. Dar a trecut și aceasta: acum lucrez la o nouă carte.

 

Ce muzică ați ascultat pe „repeat” pentru a scrie această carte?

(Zâmbește.) Să știți că, deși e multă muzică în cartea mea, în momentele în care scriam la ea, nu am ascultat nici măcar o secundă de muzică – pentru că aveam nevoie de o liniște deplină. Sarah e foarte sus, din punct de vedere muzical, e un virtuoz al vioarei, am făcut referire în carte la bucăți muzicale diverse, dar, când scriam, nimic-nimic altceva în camera mea decât liniște.

 

Ați recuperat după aceea? Muzical vorbind…

O-ho. Și încă cum! Am ascultat foarte multă muzică după aceea. Ca și înainte de acest roman. Pentru că eu ador muzica.

 

Pentru că e o carte despre iubire – și, în mod aparte, ca să preiau distincția dumneavoastră, despre pasiune – pun o întrebare care duce cu sine, să zic așa, o mirare filozofică. E o mirare care se adresează cărții, dar nu numai ei – ci, în sens larg, temei iubirii, de fapt. Și anume: cum apare iubirea? Cum e posibil așa ceva? Cum e posibilă iubirea pe lumea aceasta?

Ce alchimie se întâmplă? Ce e în aer? Cum trebuie să se alinieze astrele? Cred că, împreună, știm foarte bine că întrebările acestea sunt foarte grele, teribil de grele. Avem, nu-i așa, multe răspunsuri, unele sunt contradictorii în raport cu altele. Uneori, doi oameni – un barbat și o femeie, două femei, doi bărbați – poate că nici nu ar fi trebuit să se fi întâlnit. Și în cartea aceasta este la fel – mai toate astrele, dar nu chiar toate, părea că sunt împotriva unei întâlniri între cele două femei care ocupă spațiul central din romanul meu. Nu știu, sincer, cum apare iubirea. Dar apare. Și într-o carte, și în viață. E o mare supriză adesea și un mare miracol.

 

Și, cumva opusul: de ce moare o iubire, mai ales de ce moare o iubire mare? Întreb în același sens – care include (încă) o mirare filozofică…

(Râde, din nou.) Întregistrăm de dimineață acest dialog și v-ați propus să mă treziți brusc cu întrebările acestea atât de grele, nu?

 

Nu neapărat… Dar dacă tot stăm față în față, am zis să abordăm și câteva dintre aceste teme…

Nu știu prea bine cum stau lucrurile în cazul marilor iubiri. După părerea mea, marile iubiri pot supraviețui, dacă aceia care o trăiesc sunt foarte, foarte inteligenți și au o memorie foarte bună; dar poate că sunt eu o persoană optimistă. În schimb, o pasiune, tocmai pentru că este prea intensă, trebuie să se sfârșească. Într-o pasiune nici nu știi de fapt dacă îl iubești pe celălalt sau dacă te iubești pe tine. Te pierzi, arzi, te uiți; e o latură, i-am zice, fuzională și, până la urmă, pentru că avem de-a face cu două identități, trebuie cumva să se sfârșească.

 

Dar, încă o dată, o mare iubire nu are în ea pasiune? V-am mai întrebat la început. Dar acum sper să obținut un supliment de răspuns…

Are mult mai mult decât atât. O mare iubire trece de pasiune, o subordonează, o ia în posesie și e ceva mult mai mult. E complicat de spus…

 

Pot să încerc eu să reformulez: putem spune că o mare iubire este o pasiunea care supraviețuiește incendiului?

Putem spune. Și chiar așa cred că și este. Dacă este o mare iubire!

 

E o carte – despre o iubire neobișnuită, între două femei – împotriva tradiției?

Nu neapărat. Dacă e departe de tradiție, atunci nu e, de fapt, foarte departe; povestea aceasta se înscrie pe o traiectorie care este lângă poveștile tradiționale, dar nu împotriva lor, care ni se spun de când suntem mici. Poveștile cu prinți și prințese…

 

E o carte despre iubire sau e o carte despre iubirea de tip lesbian?

Clar: o carte depre iubire. Și dacă ar fi fost despre un bărbat și o femeie, la fel ar fi fost în mintea mea – mă refer la intensitate.

 

Articol publicat și în România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.