Operationes spirituales

Între partidul-mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţiş, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci.

Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Leszek Kolakowski numeşte în monumentala sa trilogie Vârsta de aur, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine, salturi mortale şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era „De omnibus dubitandum est”. Această dimensiune autosubversivă avea să se stingă complet în experimentele inaugurate de revoluţia bolşevică.

Ajungând astfel la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii ’30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita să purtăm o discuţie aparte. Chiar de curând, am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland, unde ţin un seminar de undergraduates despre marxism şi post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. Constantin Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste). Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

În 2023, a fost republicată în seria Routledge Revivals cartea mea din 1988 The Crisis of Marxist Ideology în Eastern Europe: The Poverty of Utopia. Pe coperta a patra a primei ediţii, Agnes Heller şi Ference Feher au scris ca lucrarea mea este „fills the the unwritten chapter în Kolakowski’s narrative of Marxism”. Compliment suprem! Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România.

Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi, care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia. M-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci. Se configurase o constelaţie transnaţională pe care sociologul american weberiano-marxist Alvin Gouldner o numea „Cultura discursului critic”.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News