O nouă șansă adică niciuna


Când, în 1989, omenirea a părut să scape, după trei sferturi de veac de bestialități, de blestemul ideologiei forjate de Marx și Lenin, credeam că putem răsufla ușurați. Eroare. Astăzi, apostolii comunismului au pretenția să li se dea o a doua șansă. Una din explicațiile revenirii în forță a ispitei totalitare de stânga o reprezintă refuzul corifeilor hrăniți cu ideile marxist-leniniste de a discuta moștenirea sângeroasă a secolului al XX-lea în termeni comparatiști.

 

„Mai slăbește-ne, dom’le, cu Soljenițîn al dumitale și cu pericolul comunismului!” Cam așa au sunat câteva – nu multe, dar semnificative – reacții la seria de articole pe care le-am publicat în ultimele săptămâni. E vorba de marginaliile mele la Arhipelagul Gulag. Și comentariile mai spuneau: „Dumneata nu vezi că pericolul momentului e populismul de extracție fascistă și legionară?” Văd, cum să nu văd. Contează însă la cine și la ce ne referim. Dacă urmărim distribuția votului electoral din diverse țări democratice (inclusiv la noi), e destul de limpede (și extrem de îngrijorător) că preferințele pentru partidele cu agendă radicală, nedemocratică, sunt în creștere. Clasa muncitoare nu-și mai votează reprezentanții, ci optează pentru populismul de sorginte fascistă. Se pare că suntem sortiți să retrăim, în condițiile societății postmoderne, puseele agresive de premodernitate ale anilor ’30 ai veacului trecut. Inegalitățile frapante, așteptările tot mai mari (și, cred eu, nerealiste) ale generației tinere, nevroza creată de globalizare au scuturat fundamentele societăților luate prin surprindere de schimbările majore petrecute la nivel planetar. Prin crăpăturile apărute s-au ivit vechii demoni.

Dacă avem în vedere locurile unde sunt gândite soluțiile teoretice la marile provocări practice, adică universitățile și mediile artistice, perspectiva se schimbă. Acolo nu e vorba de izbucniri de revoltă cu motive precise transpuse în vot (imigrarea ilegală, deteriorarea situației economice, excesele mediului concurențial etc.), ci de o ideologie bine articulată. Oricât s-ar încerca ambalarea și coafarea ideilor, oricât s-ar împăuna cu vorbe dulci despre umanism și progresism, ele tot acolo duc: la extremism și dictatură. Există, ca să folosesc o expresie celebră a lui Jean-François Revel, o ispită totalitară pe care omenirea nu și-o poate reprima. Or, în ciuda unor aparente victorii în diverse părți ale globului, mișcările inspirate de nazism și fascism n-au avut și nu au un viitor prea solid. Și asta pentru că ele sunt acțiuni iraționale, în care domină ura, violența și nebunia. Sunt împrejurări și perioade în care ele pot avea succes, dar în cele din urmă rațiunea triumfă: nu poți trăi la infinit cu imaginea Führerului la piept, nu poți măcelări popoare fără ca, la un moment dat, să se nască o contra-reacție.

În schimb, extremismul de stânga e drapat în bunele intenții ale fericirii, egalității și prosperității universale. Cum să te ridici împotriva unor astfel de promisiuni, când ele îți sunt inoculate de membri ai societății care se bucură de un cert prestigiu, universitarii și artiștii? Într-o conferință pe care Tony Judt a ținut-o la Colegiul Noua Europă, și al cărei organizator am fost, istoricul american vorbea despre extremismele de dreapta și cele de stânga. Avea dreptate să spună că acestea din urmă reprezintă pericolul mai mare, deoarece comunismul se manifestă insidios, purtând masca benevolenței universale și drapelul fericirii eterne. Problema e că, din prima clipă a acaparării puterii, comunismul s-a manifestat pretutindeni ca o ideologie criminală, dominată de pulsiuni ucigașe. Când, în 1989, omenirea a părut să scape, după trei sferturi de veac de bestialități, de blestemul ideologiei forjate de Marx și Lenin, credeam că putem răsufla ușurați. Eroare. Astăzi, apostolii comunismului au pretenția să li se dea o a doua șansă.

Una din explicațiile revenirii în forță a ispitei totalitare de stânga o reprezintă refuzul corifeilor hrăniți cu ideile marxist-leniniste de a discuta moștenirea sângeroasă a secolului al XX-lea în termeni comparatiști. Într-o recentă postare pe Facebook, Vladimir Tismăneanu sugerează cine ar fi cei vinovați, la noi, de faptul că orice discuție „despre compatibilitatea fascism-comunism” a fost sistematic sabotată. E vorba de indivizi din sfera „muncii ideologice”. Până mai ieri, lista îi cuprindea pe Gh. Al. Cazan, C.I. Gulian, Alexandru Boboc, Radu Florian ori Ion Ianoși. Niciunul dintre aceștia nu mai e în viață, dar le-au supraviețuit fiii, discipolii și doctoranzii. De la distanța istorică în care ne aflăm, e cât se poate de limpede că atât comunismul, cât și fascismul și nazismul au fost îngrozitoare patologii ale stângii. Cei care susțin altceva o fac, vorba lui Oscar Wilde, „at their peril”. Și, din acest motiv, ele trebuie combătute,

N-am să mă despart de paginile lui Soljenițîn fără a mai cita câteva exemple care vorbesc despre „binefacerile” comunismului și despre „distribuirea fericirii”. Uniunea Sovietică a slujit drept un vast laborator demonic, iar concluziile marxist-leniniste rezultate din practica de exterminare au fost aplicate în absolut toate țările unde comunismul a triumfat sau încă mai triumfă:

„Din ianuarie 1919 s-a intensificat sistemul de predare obligatorie a surplusului de produse agricole și pentru strângerea lui au fost formate detașamentele de colectare. Ele au întâlnit pretutindeni opoziția satului — uneori îndărătnic evazivă, alteori violentă. Reprimarea acestei opoziții a furnizat (fără a-i mai pune la socoteală pe cei împușcați pe loc) un val abundent de arestați vreme de doi ani”.

În ce constă infracțiunea țăranilor, ne întrebăm acum, la adăpostul unei comode distanțe istorice? În faptul că au refuzat, unii dintre ei, să se lase jefuiți de rezultatul muncii lor, de cele mai multe ori abrutizante, în condiții de lucru primitive? Partidul unic avea drept de viață și de moarte asupra celor pe care i-a îngenunchiat – inclusiv cei care, în ipostaze de „revoluționari”, din prostie și inconștiență, au servit „voința de cucerire a unui grup organizat” – după expresia unui jurnalist de azi care viza expansiunea islamismului militant.

Violența comuniștilor nu s-a manifestat niciodată pe un singur palier social sau ideologic. „Revoluționari” prin definiție, ei n-au cunoscut răgazul păcii și al meditației asupra propriei activități. Asemeni măgarului înfometat, s-au lansat într-o fugă bezmetică spre morcovul legat de partea din față a oiștii. Nu l-au ajuns niciodată, dar asta nu i-a împiedicat să însângereze planeta:

„Omitem cu bună știință de aici acea parte foarte mare a acțiunii de măcinare, de către CEKA, prin secțiile speciale și tribunalele militare revoluționare, legată de înaintarea liniei frontului, de ocuparea orașelor și regiunilor. Aceeași directivă a NKVD-ului din 30 august 1918 recomanda ca eforturile să fie îndreptate «spre împușcarea necondiționată a tuturor celor amestecați în activitatea albgardiștilor». Uneori însă ești dezorientat: cum să faci o delimitare cât mai justă? Dacă la Novocerkassk este împușcată soția gravidă a unui ofițer pentru vina de a-și fi ascuns soțul – oare în ce categorie trebuie înscrisă?”

Și, dacă tot i-am pomenit pe iubitorii de marxism-leninism din mediul academic, iată un exemplu din propriul lor domeniu: „Cum se putea încheia, decât cu arestări, greva neașteptată și temerară a studenților de la MVTU din primăvara anului 1921? Încă din perioada cruntei reacțiuni stolîpiniste [P. A. Stolîpin, ministru al Afacerilor Interne și președinte al Consiliului de Miniștri, autorul loviturii de stat din 1907] aici exista tradiția alegerii rectorului dintre profesorii acestui institut. Așa s-a întâmplat și cu profesorul Kalinnikov, puterea revoluționară a trimis în locul lui pe un oarecare inginer mediocru. Asta s-a petrecut în toiul sesiunii de examene. Studenții au refuzat să se prezinte la examene, au organizat o întrunire tumultoasă în curte, l-au dezavuat pe rectorul trimis și au cerut să se mențină statutul de autonomie al institutului. Iată însă că se ridica o problemă: ce trebuie să facă puterea? Problemă da, nu și pentru comuniști. Pe vremea țarismului, s-ar fi dezlănțuit toată presa onestă, toată lumea intelectuală: Jos guvernul! Jos țarul! Acum însă i-au notat pe oratori, au lăsat întrunirea să se împrăștie, au suspendat sesiunea de examene, iar în vacanța de vară, în diferite locuri, unul câte unul, i-au arestat pe toți cei care trebuiau arestați”.

Lucrurile pot fi spuse mai clar de-atât? Poate că da. Ele nu-i vor impresiona însă pe exaltații de azi, care-și asumă cu seninătate întreaga tradiție criminală, asasină și ilegală a comunismului. Ca și mama Prostiei, mamele lui Marx, Engels și Lenin sunt mereu gravide.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Dan Plesoianu spune:

    Din pacate, se pare ca asa functioneaza societatea de mult timp, poate chiar de cind e lumea. La abuzurile si actiunile dreptei (a celor care produc si au mai mult – prea mult dpdv economic al necesitatii vietii) vor aparea reactiunile stingii care, neputind sa produca la fel cu dreapta (ma refer la curentul ideologic, nu la mina), va incerca sa obtina valori prin transferul fortat al bunurilor respective – partial sau in totalitate. Invidia – exprimata deschis sau interiorizata – este o trasatura umana proprie majoritatii dintre noi.
    Acest lucru a fost evident inca de pe vremea lui Spartacus. Deci, da, cei care produc mai mult si mai bine au dreptul sa cistige mai mult, insa acest lucru creaza dezechilibre in societate. O oarecare egalizare se produce prin faptul ca statul incaseaza taxe, insa se pare ca aceasta egalizare nu este suficienta.
    Problema este ca dezechilibrul dreapta-stinga este unul dinamic, care tinde sa se accentueze, prin marirea fracturii. Pentru ca in momentul in care fiecare incepe sa detina valori mai multe decit necesare traiului, amplificarea acestor valori devine mult mai usoara, acest lucru ducind la marirea prapastiei.
    Se pare, din pacate, ca acest echilibru intre dreapta si stinga nu poate fi mentinut (pentru liniste sociala) decit prin actiuni de forta, care rabufnesc periodic, cind dezechilibrele au devenit prea mari. Poate ca solutia de a-i multumi pe toti, si de a evita conflictele, se gaseste undeva prin regiunile nordice ale Europei. Numai ca, mai nou (toate-s vechi si noua-s toate), la conflictul stinga-dreapta, bazat pe proprietate, se suprapune si conflictul cauzat de imigratie (imigratie a existat dintotdeauna, dar numerele erau mult mai mici, probabil), imigratie care genereaza un conflict bazat pe diferentele religioase si culturale, care diferente insa, la un moment dat, se intrepatrund cu cele economice. Iar cele mai mari probleme sint generate de religiile majore: crestinism, iudaism, islamism, apoi, in Asia, hinduism, etc. (dar si intre subramurile religioase; ex.: sunnism, shiism).
    Asadar, lucrurile sint mult mai complexe decit dreapta-stinga. Poate cineva gasi o solutie generala? Probabil ca nu, insa sint multe eforturi in sensul repectiv.
    Deci, da: dreapta produce, si are dreptul la detinerea bunurilor respective (de multe ori, insa, aceasta productie insa se obtine cu mijloace ilegale, imorale, necinstite – alta problema). Numai ca si stinga vrea sa detina bunuri, mai multe decit poate, daca are un venit prea mic. Aceasta este problema „sclaviei” moderne: munca nu se mai obtine fortat, pe fata, ci cu aparente de libertate, prin salariu. Si aici exista o diferentiere: cei cu salarii mari devin „de dreapta”, iar cei cu salarii mici devin „de stinga”. Si asta pentru ca salariile mici, de multe ori, nu ajung nici pentru procurarea bunurilor esentiale unei familii (chair daca amindoi membrii adulti lucreaza!).
    Deci lucrurile sint cu mult mai complexe decit antagonismul stinga- dreapta… Nu mai vorbim si de celelalte aspecte sociale create de dezechilbrele economice: accesul la asistenta medicala mai buna pentru „dreapta”, la invatamint mai bun (scoli, universitati), la libertatea de deplasare mai mare (calatorii, concedii, etc.). In ziua de azi, cind electronica prevaleaza, aceste diferente sint vazute de toata lumea, cu ochiul liber. Nu mai este nevoie, ca pe vremuri, sa te sui pe cal (cine il are), si sa calatoresti o luna, pentru a vedea cum traiesc altii mai bine.
    Deci, pentru o analiza mai corecta, mai profunda, este necesar a fi luate in consideratie mai multe variabile. Utilizarea limitata a unor categorii (stinga-dreapta, universitari+artisti si restul, religii, nationalitati, rase) nu este suficienta pentru a studia si / sau actiona pentru schimbarea societatii. Iar aceste studii vor fi poate, posibile si justificate in Europa, America (de Nord si Sud), partial in Asia, dar ce ne facem cu Africa, unde totul este amestecat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.