O mare comoară dintr-o comoară și mai mare

Nicolae Steinhardt. Sursă foto: Basilica.ro

Lectura pe care o face și pe care o propune Nicolae Steinhardt Scrisorii pierdute e, fără echivoc una creștină, profund creștină.

De la pagina 110 până la pagina 169 din volumul al doilea (cel mai recent apărut, de altfel; iunie 2020, Polirom) din antologia Varia, de Nicolae Steinhardt ne putem bucura de, nici mai mult, nici mai puțin, o comoară de hermeneutică cu privire la opera lui Ion-Luca Caragiale: e vorba despre o anume, foarte aparte, neobișnuită interpretare la cea mai faimoasă piesă de teatru a lui Caragiale, în textul intitulat Secretul Scrisorii pierdute.

Eseul antologat în volumul apărut la Polirom reproduce versiunea – așa-zicând primă a – textului apărut în 1975, nu în România, ci în Franța, în Ethos (la paginile 108-151) și semnat nu cu numele real al autorului său, ci cu un pseudonim, Nicolae Niculescu. În România, să preluăm aceste date și din rațiuni care țin de o minimală istorie literară, Secretul Scrisorii pierdute apare pentru prima dată în 1995 – grație editorului Ion Vartic – în volumul Cartea împărtășirii (Biblioteca Apostrof).

Marea comoară – căci așa este, pe drept cuvânt acest eseu-interpretare la Scrisoarea pierdută –  i-o datorăm, așadar, lui Nicolae Steinhardt; la fel, comoara și mai mare. Inclusiv pentru motivul că acest text – repet, o interpretare rarissimă la piesa de teatru a lui Caragiale – are un foclor semnificativ, dar nu este, în articulațiile sale, atât de bine cunoscut, vom însista, în dorsala acestui „Focus”, asupra lui. Mai întâi, așadar, despre „marea comoară”.

Nicolae Steinhardt povestește în debutul acestui eseu – e mai mult decât o captatio…–  despre o reacție neobișnuită pe care o avea, în copilărie, la finalul actului al IV-lea al Scrisorii pierdute; într-un mod foarte asemănător reacționa și mama acestuia. Amândoi plângeau. Pur și simplu, plângeau. „Constanța aceasta nedezmințită dovedea că un anume resort intra în funcțiune pentru că un anume instinct mai adânc fusese chemat. Râsul necruțător era o firească încheiere a spectacolului Scrisorii pierdute; alta era amărăciunea, indignată și patriotică. Lacrimele dulci ale îndoioșării nu puteau fi decât o excentricitate, de nu curată nebunie”, notează N. Steinhardt. Există, dincolo de o apropriere în cheie emoțională, o anume rațiune, de profunzime, a acestor lacrimi; ele dau seama (anticipativ), consideră cel care va deveni, la un moment dat, monahul de la Rohia, de o anume înțelegere – diferită, adecvată, în adevăr – cu privire la sensul operei lui I.L. Caragiale. Încă o dată – Steinhardt e copil când plânge, alături de sau împreună cu mama sa, la finalul celei mai faimoase piese de teatru scrise de I.L.Caragiale. El vede, copil fiind, montarea de la Teatrul Național – adică, acea montare care se sustrage interpretărilor la care avem, astăzi, acces, interpretări mijlocite de grile (oarecum) politice. Mai precis, a propos de interpretare, în cuvintele eseistului: ”Sunt convins că este și o a treia posibilitate, bazată pe arta interpretativă tradițională a vechilor actori ai Teatrului Național, conduși și îndrumați în prima lor generație de însuși Caragiale, și care, spre deosebire de toate interpretările din ultimul sfert de veac, era fățis pornită către o expunere «blândă», «cuviincioasă», «îndulcită» a subiectului și o purtare reținută a personajelor. Interpretarea aceasta din care tot ce ticălos, crud sau vulgar este îndepărtat cu grijă și estompat cu simțire o socotim cea autentică pentru că a impus-o autorul în deplină cunoștință de cauză”.

Schimbul de replici „Iartă-mă, coană Joițica – Te iert” (din ultimul act al piesei, cel de-al patrulea) e, în scenariul hermeneutic pe care în construiește Nicolae Steinhardt, punctul de inflexiune care plasează această piesă într-o altă dimensiune decât aceea pe care o simțim/vedem/detectăm în primele trei acte: „Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit și inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri, peste genul realist, peste teatru și ne duce cu iuțeală mare, în marș forțat – uimiți, încântați, emoționați (vezi lacrimile) -, în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte unde se decodează sufletul omenesc – în cazul de față, românesc”.

Să nu ne ferim de (aceste) cuvinte, chiar dacă, în vremuri precum cele pe care le trăim există numeroase indicații corect-politice care au sensul opus: lectura pe care o face și pe care (ne-)o propune Nicolae Steinhardt Scrisorii pierdute e, fără echivoc (căci dacă spunem „negru pe alb” se poate interpreta…), una creștină, profund creștină. O grilă de lectură,  așadar, de un asemenea tip și calibru pe care N. Steinhardt o instituie – șarmant, foarte convingător – apelând (și încă din startul argumentului său) la referințe culturale, ele însele neobișnuite. Nici mai mult, nici mai puțin: N. Machiavelli (prin mijlocirea lui Jacques Maritain) și…Marshal McLuhan. Există, notează Steinhardt, două forme de machiavelism. Unul absolut: casant, la limită extrem de dur și criminal, în care „cinismul se preface în metodă generală”, iar „din vechea lume a oamenilor cu păcatele, căințele, speranțele și înduioșările lor nu mai rămâne nimic”. Și unul relativ – în marginile căruia se mai poate trăi. Acesta din urmă e, crede N. Steinhardt, propriu lumii lui I.L.Caragiale  – „lumea aceasta e încă plină de valori umane și creștine, degradate cu totul, dar totuși existente, o lume desigur vinovată în unele privințe și pătată de fățărnicie, dar nu definitiv și întreg coruptă de machiavelismul absolut, încă nu spurcată de râsul batjocoritor al șmecherilor, încă nu mânjită de vărsarea sângelui nevinovaților”. Cât privește 2convocarea” lui McLuhan – necesitatea acestei referințe ține de sugestia istoricului și sociologului canadian de a proiecta asupra unei opere literare, asupra oricărei opere literare o „analiză de câmp” (spectroscopică – în cuvintele lui N. Steinhardt). „Caragiale nu trebuie așadar citit nici el numai textual și vizual, ci în tot complexul cadrului audio-tactilo-evocator, cu luarea în considerare a întregii ambianțe psihofizice și a fondului, ca să zic așa, ectoplasmatic, a gamei vaste de valori înconjurătoare pe care ochiul n-o poate desprinde dintr-o dată”, notează eseistul.

E o altă lume cea incapsulată în această creație de geniu pur a lui I.L.Caragiale, este convins Nicolae Steinhardt –„lumea echilibrului bine așezat între două capete, în care, după frumoasa vorbă a sudiștilor, there is always time for good manner, ba și pentru un șpriț și o fripturică la grătar”.

E o lume plasată într-un „Orient mijlociu” (sintagma nu trebuie să fie luată în sensul ei geopolitic, ci simbolic, axiologic), într-un plusează Steinhardt, „punct de aur al cumpănirii”. De fapt, e cu mult mai mult decât atât. Și  anume, intrând și mai adânc în „câmpul” pe care ni-l sugerează McLuhan: e lumea care ne duce la „taina finală” a Scrisorii pierdute – condiția paradiziacă. În frazele, admirabile și antologice, ale lui Nicolae Steinhardt: „Crescendoul comic chefuiesc – prezidez – manifestez urcă, de fapt, treptele unei scări ducând de la iartă-mă – te iert de-a dreptul în empireu: lumea care, din lipsă de analiză de câmp și de optică bazată pe zoom, pare a fi a șantajiștilor, încornoraților, farsorilor și bătăușilor, fiind, de fapt, o lume creștină a machiavelismului relativ, unde forma ține fondul în frâu, unde cruzimea teoretizantă nu poate frânge bunătatea elementară – minunată lume capabilă de iertare, uitare și împăcare, unde până la urmă duioșia va stoarce și lacrimi. Iartă-mă – Te iert este pragul paradisului, de aici încolo personajele scapă atracției pământului și voinței autorului și ne duc cu ele în eterul de sus”. Și încă: „Secretul Scrisorii pierdute – ca și al condiției umane în sine – este nostalgia paradisului. Omul în starea lui lumească și arta toată sub orice formă – îndrăznesc a spune – urmăresc un singur lucru: recâștigarea paradisului”.

Secretul Scrisorii pierdute e, cum spuneam, parte din volumul Varia; mai exact, din alt doilea volum cu acest titlu care adună publicistica (impresionantă și importantă pentru înțelegea operei culturale de ansamblu) lui Nicolae Steinhardt. Varia – 1 & 2 – reprezintă (și acum ajung la „comoara și mai mare”) volumele cu numerele 18, respectiv 19 dintr-o monumentală (și la propriu și la figurat) inițiativă în duet a Mănăstirii Rohia și a editurii Polirom: seria completă a operelor lui Nicolae Steinhardt.

Seria de autor N. Steinhardt a debutat în toamna anului 2008, cu o primă și cea mai cunoscută versiune a Jurnalului fericirii. Am ținut să menționez acest detaliu – că e cea mai cunoscută versiune a cărții; cu câțiva ani în urmă, în 2012 mai precis, în aceeași serie a fost publicat Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia – o versiune inedită, după manuscrisul aflat la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Rohia, cu mai multe pagini rescrise, a faimosul text; e, de altfel, sigur o carte – din cele 19 de până acum – care are o copertă de culoare diferită de restul celor din seria de autor. O serie întrutotul admirabilă, care va avea peste 20 de volume și care e încă neterminată – următorul volum va fi dedicat abundentei corespondențe steinhardiene (scrisorile trimise, mai precis).

Articol publicat şi în revista Ramuri.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News