O carte despre prietenie și afecțiunea loială a amiciției

Foto: Veronica Kirchner

Ca în verile de odinioară din România, când mă prindea dimineața mâncând cireșe în pat și cu ochii mici de o oboseală plăcută, așa am citit cartea Harta conversației.

Titlul mă duce, bineînțeles, cu gândul la Arta conversației, de Ileana Vulpescu, și, poate, nu întâmplător căci și aici este vorba despre autenticitatea convorbirii.

Cartea cuprinde 13 interviuri realizate de-a lungul a peste două decenii de Marius Chivu cu Mircea Cărtărescu (sunt și alți interlocutori, unele interviuri fiind realizate colectiv în redacția Dilemei vechi). Este și un exercițiu de admirație prin curiozitatea întrebărilor nu numai referitoare la viața cărților ci și a scriitorului, a omului Cărtărescu. Primul interviu are loc pe holul Facultății de Litere din București, răspunsurile sunt consemnate de Marius Chivu cu pixul într-o agendă. Era în iulie 2002. Mircea Cărtărescu publicase volumul secund al trilogiei Orbitor. Mi-am însemnat unul dintre răspunsuri: „De obicei, după ce termin o carte urmează o euforie de jumătate de zi și o depresie de jumătate de an.”

De partea cealaltă, este un exercițiu de autenticitate, Mircea Cărtărescu fiind același cu cel pe care îl știm – nu știu cum să evit presupusa aroganță a acestei afirmații – din jurnalele sale.

O întrebare m-a suprins cu originalitatea ei fermecătoare, care a chemat un răspuns pe măsură.

„Marius Chivu: Dacă ai avea ocazia să citești ceva într-o lume a organismelor, să zicem poemul Căderea, în ce lume a căror organisme te-ai duce să faci această lectură?

Mircea Cărtărescu: Nici nu trebuie să mă gândesc: în lumea caracatițelor.”

De ce anume? Vă las să descoperiți în cartea de interviuri apărută la Editura Paralela 45.

Spuneam la început că această carte este, pentru mine, și o carte a prieteniei, cea dintre Marius Chivu și Mircea Cărtărescu. La întrebarea care sunt primele trei lucruri care îi plac în România, Mircea Cărtărescu răspunde: „Îmi plac foarte mult prietenii mei.”