O barcă pentru Richard Gere

Occidentul are o veche tradiție de a-i adăposti pe dezmoșteniții soartei. Suntem siguri însă că metoda de a-i ajuta pe săraci e aceea încurajată de politicienii europeni? În loc să procedeze cu adevărat caritabil, au preferat să inițieze un proces al cărui final genocidar îl presimte întreaga lume. Nu și Richard Gere.

 

Orice concediu în afara țării te incită, inevitabil, la comparații. Fataliști cum suntem, trăim în prizonieratul convingerii că „la ei” totul e lapte și miere, iar „la noi”, dezastru și fiere. O fi fost așa în timpul comunismului. Astăzi, lucrurile se înfățișează mai nuanțat. Și nu pentru că noi am fi recuperat, miraculos, distanța care ne separă de Occident. Ci pentru că Occidentul însuși lasă impresia unui teritoriu ce abia se urnește, mergând spre stagnare și – ușor de bănuit – regresie și, cine știe, prăbușire. Ceea ce te izbește întâi e dezordinea vieții de zi cu zi. Adică un amestec de murdărie din ce în ce mai evidentă pe străzi, de lipsă de preocupare pentru „bunul comun”, de nepăsare ce amintește izbitor de vremurile când la noi și în întregul bloc sovietic se trăia cu „visul de aur” al omenirii pe buze. Ceea ce vezi azi în Occident sunt reflexe și microbi ai mentalității socialiste.

Explicațiile – nu sunt ale mele, ci ale unor prieteni francezi cu care am stat de vorbă pe îndelete – se leagă obsesiv de evenimentele din ultimii patru-cinci ani: ele sunt consecința valurilor succesive de emigranți ilegali. Concluzia lor era că țările europene capitaliste nu erau deloc pregătite pentru ceea ce avea să urmeze. Lumea așezată, tihnită, previzibilă și sigură de până mai ieri devine, cu zi ce trece, un teritoriu al neliniștii, derutei și fricii. Observi o anumită „încâinoșare” chiar la oameni care, cu doar câțiva ani în urmă, debordau de căldură, solicitudine și generozitate. Privindu-i, te întrebi: ce s-a întâmplat în doar câțiva ani ca atmosfera să se strice atât de izbitor? Evident, dacă ai bani, Occidentul poate încă să-ți ofere tot ce-ți poftește inima. Dar problema centrală e tocmai asta: împuținarea banilor din buzunarele cetățenilor.

Occidentalii ar fi trebuit să fie, oarecum, pregătiți pentru ceea ce trăiesc azi. În anii 1990, est-europenii, emigranți și ei, mai mult sau mai puțin legali, le-au predat lecția indolenței, a nesimțirii, a furtișagurilor și a șmecheriilor prin care dobândești acces (fraudulos) la banii publici (ai statului și ai comunității). Asta a reprezentat, ca să zic așa, încălzirea. De bine de rău, esticii veneau însă dintr-o cultură compatibilă cu cea occidentală și, cu excepțiile de rigoare, cu dorința de muncă și chiar de integrare. Asta nu înseamnă că principalele țări de emigrație, Germania, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Belgia (și cam toate celelalte), n-au resimțit șocul invaziei (cuvântul e cât se poate de nimerit) de la Est. Miile, zecile de mii de articole și reportaje din presa anilor 1990 denunțau barbaria cu chip european care zdruncina viața omului din Vest.

Marele șoc e însă cel prezent, datorat numărului fără precedent de imigranți ilegali provenind din Africa și țările orientale măcinate de conflicte armate, violență irațională și războaie. Cunoaștem de-acum istoria începută în urmă cu cinci ani prin decizia cancelarului german de a deschide granițele Europei. A fost semnalul declanșării unui haos cu consecințe sociale, politice, ideologice, religioase și etnice incalculabile. Ceea ce vedem acum e doar vârful aisbergului. „Vedem” e un fel de a spune, deoarece în presă și la televiziuni există un adevărat embargou asupra informațiilor. Cifrele sunt scoase de la autorități cu forcepsul, și asta doar după ce au fost atent machiate în laboratoarele ideologice guvernamentale și mass-media. Ele sunt fie parțiale, fie mincinoase și nu reflectă în niciun fel sentimentele băștinașilor.

Diferența de tratament față de emigranții est-europeni e uluitoare. Dacă despre „instalatorul polonez”, „țiganul român mâncător de lebede” ori „curva ucraineană” s-au scris hectare de articole ce denunțau practici sociale inacceptabile, despre emigranții actuali se tace mâlc. Adevărul și realitatea pot fi descoperite, exact ca la noi pe vremea comunismului, din conversațiile private cu localnicii. După ce trec de fireasca barieră de mefiență față de un străin, lucrurile pe care le afli țin de domeniul coșmarescului. N-am să le enumăr, deoarece nu vreau să dau apă la moara corecților politici – acești spălați pe creier în numele invocatului „vis de aur al omenirii”. Am să spun doar că într-o țară precum Germania, de-o sensibililate acută la chestiunea discriminării rasiale, anti-semitismul a atins cote inimaginabile. Și asta nu pentru că în etnicul german s-ar fi trezit brusc sămânța nazismului și hitlerismului. Nu. E vorba de anti-semitismul visceral adus cu ei de pături largi de imigranți și pe care, iată, Germania și-l asumă implicit. În loc să-și caute locuri de muncă potrivite calificării lor (de regulă: niciuna), ei s-au organizat pentru a-și impune mentalitățile și legile care au transformat Orientul Apropiat, de decenii și secole, într-un butoi de pulbere.

Da, e adevărat, Mutti Merkel a ieșit din muțenia ei deja legendară și a denunțat „incidentele teribile” și a promis că va „reacționa”. Cum a reacționat? Deschizând și mai mult ușile prin care violența ideologică orientală își face drum spre Europa. Miile de incidente antisemite anuale din Germania sunt doar prologul unor evenimente sângeroase ușor de prezis. Având călușul în gură, cetățeanul francez, italian ori german reacționează deocamdată aducând la putere sau în zona puterii partide de „extrema dreaptă”. E noul nume de cod al unor formațiuni care exploatează demagogic tensiunile din societate, dar care nu sunt partide anti-sistem. Ele încă acceptă democrația, alegerile libere și tot ce decurge dintr-o lungă tradiție a politicii europene. Obișnuite să respecte regulile jocului, ele nu fac și nici nu vor putea face mare lucru împotriva actualei stări de fapt. Dar asta nu înseamnă că tensiunile vor rămâne la acest nivel.

A stârnit oarecare rumoare o ieșire a omului-forte al Italiei, Matteo Salvini. Comentând declarațiile actorului Richard Gere, aflat pe o navă a uneia dintre „organizațiile umanitare” care fac bani grei preluând candidați la emigrare de pe coasta africană, navă blocată, conform legislației în vigoare, departe de țărmul Italiei, ministrul de Interne a spus: „Având în vedere că acest milionar generos este îngrijorat de soarta imigranților de pe Open Arms, îi mulțumim. Îi poate lua pe toți la Hollywood cu avionul lui privat și îi poate găzdui în vilele sale. Îți mulțumim, Richard!”

Astfel de ieșiri pot fi definite, evident, ca fiind circumstanțial cinice. Ele atrag însă atenția asupra felului în care se desfășoară actuala criză a emigranților. Richard Gere, o celebritate a cărui avere depășește, conform NetWorth, suta de milioane de dolari, e doar unul dintre „hăitașii” al căror rol e să pună presiune pe guverne și țări pentru a iniția politici de-o importanță covârșitoare pentru viitorul european. Sunt politici profund anti-democratice, declanșate fără consultări publice, cu decizii luate de nu se știe cine în spatele ușilor închise. Lucrul e uluitor în sine, având în vedere viguroasa tradiție democratică occidentală de a supune dezbaterii publice orice act ce privește comunitățile – ca, de pildă, construirea unui super-market, a unui hotel ori a unei parcări.

Un prieten francez, care nu s-a sfiit să-mi mărturisească în ce fel îl afectează emigrația africano-orientală (în rezumat, e vorba de motive financiare și de siguranță personală – fizică, religioasă, civilizațională), mi-a spus la sfârșitul unei conversații care m-a pus pe gânduri: „Mi-e dor de țiganii voștri! Prin comparație cu ce se întâmplă acum, îmi par niște gentlemeni!” Ceea ce se întâmplă acum e un enorm joc psihologic. Dacă datele publicate recent, conform cărora 200 de milioane de africani intenționează să emigreze în următorii ani în Europa sunt reale, înseamnă că vom asista la o tragedie umană de proporții încă necunoscute în istorie. S-a văzut ce impact devastator au avut taberele de refugiați de la granița Turciei, unde s-au adunat cinci milioane de refugiați temporar de spaima războiului și a sărăciei. Ce ar însemna 100 sau 150 de milioane pentru Europa, probabil că nici mintea lui Mutti nu poate cuprinde. Iar palatele lui Gere n-ar fi în stare să adăpostească nici măcar documentele de înregistrare ale celor ce visează la politicile de protecție socială ale Bătrânului Continent.

Liderii populiști de azi sunt însă mici și nevinovați copii pentru ceea ce ar putea să urmeze. Cum spuneam, de bine, de rău, ei respectă canoanele înrădăcinate ale politicii internaționale. Dar cine garantează că în viitorul apropiat nu vor ajunge la putere demenți din categoria lui Hitler sau a lui Stalin? Da, știm, occidentalii sunt civilizați și toleranți. Există însă o limită dincolo de care nici buna creștere, nici instinctul de conservare nu mai sunt garantul pasivității. Deocamdată, politicile represive ale stângii țin sub control și cenzurează orice încercare de a dezbate problemele resimțite negativ de cetățeanul de rând. Acesta, ignorat, culpabilizat (tentativele de a chestiona politicile violent pro-emigrație ilegală sunt tratate drept „fascism” și „neonazism”), înspăimântat, s-ar putea să uite și de toleranță, și de generozitate față de aproape, și de umanitarism. N-ar fi prima oară în istoria recentă. Într-o poezie din 1942, poetul comunist francez Paul Éluard nu se sfia să invoce resursele de violență ale omului simplu („Nous qui ne sommes pas casqués/ Ni bottés ni gantés ni bien elevés”), confruntat cu schimbarea mediului de viață: „Paris a froid Paris a faim/ Paris ne mange plus de marrons dans la rue/ Paris a mis des vieux vêtements de vielles/ Paris dort tout debout sans air dans le métro”.

Occidentul are o veche tradiție de a-i adăposti pe dezmoșteniții soartei. Suntem siguri însă că metoda de a-i ajuta pe săraci e aceea încurajată de politicienii europeni? Cu (încă) enormele sale resurse, Occidentul ar putea scoate ușor din sărăcie zeci de milioane de oameni, construind acasă la ei fabrici, uzine, școli, spitale. În loc să procedeze cu adevărat caritabil, au preferat să inițieze un proces al cărui final genocidar îl presimte întreaga lume. Nu și Richard Gere.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.