Nazism, bolșevism și catastrofele secolului XX


Au trecut 86 de ani de la acel moment fatidic. Pe 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei. Demara o serie de catastrofe ale căror consecințe le simțim și astăzi…

 

 

Înscăunat de ultimul președinte al Germaniei weimariene, mareșalul von Hindenburg, cel care era desemnat drept Führer nu era reacționarul inveterat, instrumentul capitalismului monopolist descris de propaganda comunistă, ci un revoluționar de semn contrar în raport cu bolșevismul. Scopul său era distrugerea sistemului democrației liberale reprezentat de Republica de la Weimar. Nu era atacat doar liberalismul, ci întreaga tradiție a umanismului european, deci și direcția conservatoare, parlamentarismul, constituționalismul, statul de drept. Bolșevismul și fascismul au purtat un război pe viață și pe moarte cu spiritul critic.

Fascismul, cum scria regretatul gânditor liberal român Alexandru George, era un bolșevism alb. Revoluția național-socialistă avea mai multe obiective: construirea unei comunități presupus populare (de fapt, rasiale), prin eliminarea celor percepuți drept factori patogeni, în primul rând a evreilor. Primul pas a fost excluderea, al doilea a fost eliminarea, al treilea, final, exterminarea. Se instituia starea de urgență permanentă și erau create lagărele de concentrare. După câteva săptămâni, folosind pretextul incendierii Reichstagului, se termina cu partidele politice. Rămânea un singur partid, NSDAP (Partidul Național Socialist al Muncitorilor din Germania). Nu era de fapt un partid, ci o mișcare revoluționară întemeiată pe fanatism și devotament necondiționat față de lider. Ideologia în cazul Germaniei hitleriste, la fel ca în acela al Uniunii Sovietice și al Italiei lui Mussolini, nu era doar discurs despre putere, era chiar puterea. Erau ceea ce sociologul Daniel Chirot numește tiranii ale certitudinii. Nazismul, asemeni bolșevismului, era o religie politică seculară.

Național-socialiștii erau naționaliști extremiști, în realitate rasiști, dar și socialiști. Nu erau doar maniaci antisemiți, ci și adversari a ceea ce ei denunțau drept „plutocrația capitalistă”. Aveau în comun cu bolșevicii numeroase lucruri, inclusiv cultul partidului unic, al liderului absolut, exaltarea violenței oarbe și cultivarea unei ideologii exclusiviste. Expansionismul se afla în inima proiectului nazist. La fel, și minciuna propagandistică. Hitler a făgăduit renașterea unei Germanii demne. Mulți s-au lăsat seduși de demagogia sa. Ceea ce dorea de fapt era dominația globală. Capitala imperiului nazist urma să se numească Germania.

Nazismul, ca și comunismul, a fost un sistem mitocratic, deci unul care consacra supremația miturilor politice salvaționiste. Hitler era eroul izbăvitor, noul Siegfried, iar antisemitismul, fundamentul doctrinei naziste, promitea mântuirea umanității. Era, spre a-l cita pe istoricul Saul Friedländer, un antisemitism redemptiv. Odată cu atacul împotriva URSS, în iunie 1941, se planifica Holocaustul. Sistemul lagărelor naziste era similar, în multe privințe, Gulagului. Se organiza și se promova în chip statal resentimentul. Slavii și populația romă erau decretați ființe inferioare, la fel cum Stalin proclamase „kulacii” („chiaburii”, de fapt țăranii cu venituri decente) vermină. Construit ideologic, inamicul era demonizat. Evreii trebuiau să dispară cu desăvârșire. Ceea ce-a urmat se știe. În 1939, cei doi monștri totalitari, anticomunistul Hitler și antifascistul Stalin au semnat, prin miniștrii lor de Externe, Ribbentrop și Molotov, infamul Pact. A urmat atacul asupra Poloniei, a început, la 1 septembrie, cel de-Al Doilea Război Mondial.

În ianuarie 1933, demara o serie de catastrofe ale căror consecințe le simțim și astăzi…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.